Nicolae Iorga și patima scrisului
https://www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-iorga-si-patima-scrisului/

Nicolae Iorga, omorât pe 27 noiembrie 1940, a fost istoric, enciclopedist, critic literar, documentarist, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician român. Păstorel Teodoreanu scria undeva că Iorga „scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.

Un articol de Monica Andrei|27 noiembrie 2015

Și chiar așa făcea. Mânca ceva frugal, scria şi dormea pe apucate. Într-un catalog online al unei biblioteci, găsim în jur de 1000 de titluri, peste 20 000 de articole şi recenzii, fără reeditări. Conferințe, articole, piese de teatru, cugetări, însemnări din călătorii, povestiri, eseuri, studii de istorie, memorii, critică teatrală, studii politice, studii literare, cronici, portrete, scrisori.

I-am citit autobiografia de peste 800 de pagini, “O viață de om așa cum a fost”, urmărind fraza vie, febra adjectivelor și stilul oral. Modul cum inspira firesc hazul anecdotei. Evenimentele unei epoci zburau lin, harul lui polemic îmi incita curiozitatea. Mă documentam asiduu pentru scrierile mele despre epoca în care a trăit, scris, iubit, tipărit, istoricul Iorga.

Eruditul Nicolae Iorga s-a născut în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871, la Botoşani şi a decedat în 27 noiembrie 1940 la Strejnic, Prahova. “Anii de copilărie cu totul goi de amintiri despre tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un gând, l-am ştiut din ce mi s-a spus despre dânsul,” scrie în volumul de memorii.

Copilăria şi adolescenţa sunt marcate de complexul sărăciei. Rămas fără tată la cinci ani, locuieşte în case modeste, iar vacanţele şi le petrece pe la mătuşile bogate ale familiei. De mic era un fenomen, ca memorie şi putere de judecată. Învăţa cu uşurinţă limbi străine. Avea putere de analiză şi sinteză. La doar 6 ani, citea literatură franceză, la 13 ani publica articole, la 19 ani era licenţiat în Litere.

Studiază la Iaşi şi frecventează cercurile “Junimii”. După licenţă, pleacă la Paris pentru trei ani, la şcoala doctorală. Se documentează în bibliotecile din Anglia, Italia, Germania. Cu un doctorat german şi unul francez, devine cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, istoric al artelor şi filozof.

Iorga era vulcanul aflat veșnic în văzul lumii.

027-nicolae-iorgaCitisem undeva că se strecura de la universitate, unde era profesor, acasă, pe străzi lăturalnice, întotdeauna grăbit, îmbrăcat într-un macferlan larg, de culoare incertă, sub braţ cu umbrela de care nu se despărțea niciodată, cu o servietă mereu plină de tomuri masive de notițe cu pălăria neagră, salutând stângaci sau uitând să răspundă saluturilor.

Sosea dimineața la facultate, cu precizia unui cronometru, și – fără să piardă mai mult de un minut în biroul său – intra în sala de curs, înainta spre catedră; abia instalat pe scaun, începea să vorbească în felul său particular, precipitat, urmărind din priviri însemnările din fața sa.

De îndată ce sfiala de la început i se risipea, își ridica ochii de pe catedră și alegea în sală chipul unui student, care i se părea că ascultă cu mai mare luare aminte. Îl fixa atunci drept în față, fără o clipă de răgaz, îi vorbea parcă numai și numai lui, îl sfredelea cu ochii săi pătrunzători și cenușii, până când tânărul intimidat își simțea pleoapele grele și își pleca privirile la pământ.

Tatăl unei familii numeroase, vorbea rar despre copii, iar – când o făcea – avea multă smerenie. Bani de buzunar nu avea, pentru că nu făcuse cumpărături vreodată. Când achiziţiona cărţi de la anticariat, nu făcea plata. După câteva zile, venea cineva de la Casa Şcoalelor şi plătea.

Predă cursuri la Universitatea din Bucureşti; este profesor universitar la doar 23 de ani, apoi devine rector. Ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte şi la vestita universitate franceză Sorbona din Paris. În 1898, devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1910 devine membru titular.

Ziarul frământă şi luminează conştiinţele

Se spunea despre Iorga că, în timpul unui voiaj cu trenul de la București la Paris și retur, scria, în legănarea vagonului cu paturi, o carte întreagă, două-trei conferințe și o sumedenie de articole pe deasupra. “Îi văzusem – scrie George Sbârcea în «Cafeneaua cu poeți amintiri» – caligrafia măruntă, puricească, după sentința dată de tipografi, pe manuscrisul trimis «Tribunei», care semăna cu o înșirare de mărgele minuscule, literele având nu știu ce vagă gotică în forma lor.

Nu cunoașteam prea multe despre grafologie, însă m-a izbit contradicția dintre scrisul acesta microscopic, sugerând modestie, dorința rămânerii în umbră, nevoie de izolare și sentiment de mesianism lohengrinian ce anima manifestările omului politic și ale ziaristului Iorga. Mă interesa ziaristul Iorga, cu ale sale articole ce trezeau admirație, erau legate de problemele arzătoare ale prezentului.”

Muzicologul și compozitorul George Sbârcea fusese mulți ani redactor al revistei „Tribuna” din Cluj. A avut ocazia să-l cunoască bine. „La banchetul organizat în cinstea lui de către profesorii Universității, împreună cu scriitorii și ziariștii clujeni, i-am fost prezentat lui Nicolae Iorga de Ion Agârbiceanu. Îmi reținuse numele din paginile <<Tribunei>>, pe care o citea regulat și din care îmi reprodusese niște articole în <<Neamul românesc>>. Mi-a propus de îndată să preiau redacția pentru întreaga provincie a ziarului său din București.

Am avut astfel prilejul, în următorii doi ani, să-l întâlnesc de câteva ori și să fiu primit în intimitatea acestui mare ziarist, pentru care presa era, cum o mărturisea de câte ori avea prilejul, un fel de făclie. «Trecând din mână în mână, ziarul frământă și luminează, fie numai pe câteva momente, conștiințele» – l-am auzit spunând. «Cum nomentele astea se repetă zilnic, conștiința cititorului este menținută într-o stare de efervescență. Articolele noastre dispar în noianul cotidianului, ca râurile în largul mării, dar ele pot să dea soluții dificultăților de moment, să stimuleze și să îndemne la fapte».

Pe lângă scurtime și precizie, Iorga cerea celor ce colaborau la ziarul său semnalarea obiectivă a faptelor, spirit de observație, voiciune, căldură. Stăruia mereu asupra ziaristului <<plin de iubire pentru meseria sa>> de la care aștepta gândire liberă, atenția întotdeauna trează, înțelegere rapidă, claritate în argumentare și sentimentul onoarei personale. Cei ce nu intră în presă fără acest buchet de calități – scrisese undeva – rămân la periferia gazetăriei, profesioniști mediocri. A afirmat într-unul din articolele sale că informarea onestă a semenilor noștri e o datorie morală de prim ordin, deoarece <<noi, oamenii, suntem făcuți pentru a ne informa și a ne îndemna unii pe alții, aceasta fiind întâia datorie și cea mai mare plăcere>>.

Colaborarea mea cu «Neamul Românesc» a luat sfârșit, deoarece, sub presiunea cenzurii, ziarul a trebuit să-și înceteze activitatea în 1940. Nicolae Iorga s-a retras vremelnic, cum spunea, din scrisul cotidian, luându-și rămas bun de la noi cu fraza pe care a publicat-o în revista sa, «Cuget clar»: «Steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimii»”.

Viața clădită pe nisip mișcător

Prelegerile lui erau o bogăţie de fapte şi evenimente, un adevărat film al epocii cu episoade ce captivau auditoriul. “Într-o după-amiază de iarnă când a fost anunțată conferința lui la Universitatea din Cluj, un sfert de oraș păru că da năvală pe strada Kogălniceanu. Piața Unirii, plină toată ziua de forfota trecătorilor, a rămas către ora cinci în stăpânirea ciorilor și a zăpezii: prezența între noi a lui Nicolae Iorga era un eveniment rar, care făgăduia un ceas sau două de desfătare.

«Europa joacă pe funie ca o paiață alcoolică. Viața pare clădită pe nisip mișcător, toți suntem în pericol a fi prinși în vâltoarea lui», și-a început Iorga conferința.
La început mi s-a părut din cale afară de supărătoare, caraghioasă chiar puternica lui graseiere, fiindcă nu auzisem pe nimeni să mănânce cu atâta lăcomie pe «r». Curând am uitat acest defect de pronunție, ridicol înainte, deoarece accentul lui Iorga dezvăluia neliniște, iar neliniștea cuprinsese întreaga asistență,” scria George Sbârcea în ale sale memorii.

Omorât mişeleşte de legionari

Hărțuit de o fire ambițioasă și impulsivă, savantul se amestecase în tot felul de intrigi politice, ce i-au atras moartea. “Când am aflat de uciderea lui, la 27 noiembrie, mă aflasem refugiat la București. Duhul morții plutea în jurul și înăuntrul nostru. Cineva lipise pe un zid la Academia, în Piața Romană o foaie mare de hârtie cu scris de mână: «Profesorul Iorga a fost omorât mișelește!».

Trecătorii se opreau în fața afișului, cu ochii pironiți pe cuvinte și parcă refuzau să înțeleagă că actul de barbarie vestea o eclipsă de lungă durată în viața tuturor. În acea toamnă îndoliată am continuat să scriu articole, dar Nicolae Iorga nu mai avea să le citească, să le judece, să laude câte ceva din ele, așa cum făcuse în acei doi ani, cât am fost în preajma lui, cu acea bucurie lăuntrică pe care o încerci în apropierea culmilor luminate de lumină.” ( George Sbârcea, «Cafeneaua cu poeți amintiri»)

După moartea sa, tot ce a avut în casă, inclusiv valoroasa bibliotecă, a rămas statului român. Spunea mereu că, atunci când a venit pe lume, nu avea nimic, iar când va muri nu va lua ceva.

În Bucureşti, un liceu teoretic, un institut de istorie şi o stradă îi poartă numele. Liceul Teoretic “Nicolae Iorga”, Institutul de istorie “Nicolae Iorga” și strada “Nicolae Iorga”.

(Sursa: Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost)

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 20 din 33« Prima...10...1819202122...30...Ultima »