În 1940, pe 26 februarie, la spitalul Colentina se stingea din viaţă, la numai 54 de ani, artistul considerat cel mai mare pictor român. Agravată în ultimul an, scleroza cerebrală de care suferea nu i-a mai lăsat nicio şansă.
Un articol de Monica Andronescu|24 februarie 2019
În ultima lună de iulie din viața lui, în 1939, Nicolae Tonitza îi scria unei cunoștințe: „Sunt de mai multe zile bolnav… Se împlinesc taman 5 luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis – mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet – parc-ar fi de plumb… de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet…”
Protagnist al unui destin deloc încet și monoton, atât de tânăr, și totuși atât de obosit, într-o lume atât de agitată, creatorul care se dedicase de mic picturii, sfidând dorința părinților, se stingea în iarna anului următor, după o viață pe care o trăise din plin, între un sfârșit de secol tradițional și un început de epocă îndrăzneț, dornic de schimbare, neocolit de război. A-i schița portretul în secolul XXI, în anii când Nicolae Tonitza rămâne în continuare cel mai cunoscut pictor român, de asemenea cel mai căutat la licitațiile de artă din România, înseamnă a-i derula pe repede-înainte filmul vieții. Care nu este deloc scurt, deși pictorul s-a stins, spuneam, la 54 de ani. Cine era el la momentul acela?
Artistul cosmopolit
Un visător, dar unul bine înfipt cu picioarele în pământ, preocupat de știrile zilei și de ce se întâmplă în lumea măcinată de conflicte. Un boem, iubitor de șuete, se înțelege, dar unul care știe când să se oprească de dragul propriului bine. Un spirit critic la adresa realității din jur, deschis pentru schimbăile necesare. Un spirit modern, dar unul care crede în reprelucrarea personală a tradiției, fără a-și dori s-o renege radical. „Arhitectura noastră națională urbană este greoaie, pedantă și boccie”, scria Nicolae Tonitza, artisul plastic care, să nu uităm!, a făcut mulți ani publicistică, semnând el însuși cronică plastică și nu numai. Eclectismului românesc îi vedea și „partea întunecată”, firesc pentru un pictor care cunoscuse, de exemplu, Parisul în ani fertili și consistenți pentru artă în general, ani când Picasso, Matisse sau Modigliani, care tocmai studiase un an cu Constantin Brâncuși, lucrau asiduu în Orașul luminilor, alături de scriitori importanți ai modernismului, dornici să schimbe literatura.
La vremea când s-a stins din viață, după câțiva ani grei, de sărăcie, petrecuți în Bucureștiul în care îi trimitea epistole, printre alții, scriitorului Cezar Petrescu, Nicolae Tonitza avusese mai multe expoziții personale în țara natală, dar și în străinătate, în 1928 câștigând, de exempu, Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona. Cu numai câțiva ani înainte de a se stinge din viață devenise rector al Academiei de Arte Frumoase de la Iași. Fin cunoscător al artei moderniste, nu aderase însă la un program estetic strict. Pictura, spunea Tonitza, deși considerat exponent al artei academice, trebuie să rămână o expresie a libertății înainte de toate.
Dincolo de corp
Peisajele și portretele de copil, naturile moarte și compozițiile sale erau deja foarte cunoscute, ele toate fermecând prin autenticitatea lor, prin realismul lor de o factură unică la noi, care coabita cu un lirism propriu lui, prin forța evocatoare. Cunoștea bine peisajul european al artelor vizuale, așa cum știa și arta de a emoționa prin pictură. „Fetița pădurarului”, „Catiușa lipoveanca”, „Cusătoreasa”, „Soția artistului”, „Femei sărace la cimitir” și, pe de altă parte, „Vas cu trandafiri”, „În mahala” sau „Vatra” sunt câteva lucrări grație cărora pictorul, atât de impresionat de opera lui Ștefan Luchian, avea să rămână posteritate.
Ochii de copil ai lui Tonitza sunt unici, susțin la unison criticii și istoricii de artă. De la munte sau din satele arse de soare ale Dobrogei, copiii din pânzele sale continuă să-și privească trist privitorii în muzee sau case particulare. Femeile din saloane sau surprinse la muncile câmpului, ființele acelea fragile care se ascuns în spatele privirilor, continuă să transmită aceleași întrebări din ramele în care-și trăiesc viața veșnică. Într-o mulțime de tablouri de diverse dimensiuni, natura continuă să se dezvăluie, în eternitatea și în strălucirea ei, în umbrele și mai ales în luminile ei, atât de adesea insuportabilă.
Din anii petrecuți la Paris, în intervalul 1909-1911, a rămas în primul rând dragostea pentru portret și tot atunci pictorul și-a semnat primul autoportret, lucrând mult și expunând în atelierul din Montparnasse. Lirism și farmec, nostalgie și un anume sentiment al neputinței străbat numeroasele lucrări ale pictorului care a îndrăgit atât impresionismul și s-a lăsat sedus de lumină, în același timp având, de exemplu, toată admirația și pentru Toulouse-Lautrec.
Aproape de arta religioasă
Cu câțiva ani înainte de a se stinge, Nicolae Tonitza, împreună cu absolvenții Academiei de Arte Frumoase de la Iași, a pictat Mănăstirea Durău, din apropierea Ceahlăului. Pictura în ceară, tehnică nouă în 1935-1937, anii acestei creații, i-a prilejuit artistului o experiență consemnată în biografia sa. „Ceea ce mă impresionează îndeosebi după munca noastră”, nota el în jurnal, „sunt ţăranii de prin partea locului, în toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor. Iar la Naştere, ciobanii care vin să se închine Pruncului Sfânt sunt ţărani de-ai noştri, de pe Ceahlău. În partea din spate a decorului se vede silueta Ceahlăului… Cred că e unul dintre cele mai frumoase monumente ale generaţiei noastre, meritul nu e al meu, ci al studenţilor mei”.
De asemenea, biserica „Sfinții Voievozi-Merișori” din Scorțeni, o comună din Bacău, monument istoric din secolele XVIII-XIX, a fost înfrumusețată tot sub coordonarea pictorului, care și-a pus amprenta asupra stilului bizantin. În 1913, tânărul recent întors de la Paris, care absolvise Școala Națională de Belle-Arte și obținuse prin concurs atestatul de „pictor bisericesc”, primește această sarcină, pe care o va avea și la Văleni.
Nici o zi fără pictură
În 1937, revenit după periplul bucureștean de câțiva ani, după lupta cu veșnica lipsă de bani, în atelierul său ieșean, pictorul, bolnav, se zbate mai departe să se dedice artei sale. Cu doar câțiva ani în urmă fusese la Balcic, unde descoperise puterea de seducție a lumii marine pentru arta sa. În deceniul anterior formase „Grupul celor patru” împreună cu Ştefan Dimitrescu, Oscar Han şi Francisc Şirato, după ce participase singur la Bienala de la Veneția, expusese la Salonul Oficial și fusese trimis în capitala Franței.
Trecuse destul din vremea când picta capele mortuare la Iași și devenise profesor. În 1918, după ce fusese luat prizonier de război în Turtucaia, iar apoi eliberat, participase cu lucrări la Expoziția de Artă Română de la Iași, apoi se mutase la București, urmând să aibă prima expoziție personală în 1921.
Ce îi plăcea lui Nicolae Tonitza când venea vorba despre a picta? Să lucreze în zori, adesea înainte să răsară soarele. Picta mult, câteodată până pe înserat. Să facă schițe și notații fulgurante, să nu lase nici o zi să treacă fără să picteze ori să deseneze. Scria cronici și diverse articole, rămânând în același timp într-un prezent solicitant. Uneori lucra fără pauză și săptămâni întregi. Alteori pleca o vreme, câteva zile, departe de lumea dezlănțuită sau pur și simplu ieșea în plimbări lungi, cufundându-se pe străduțe și în locuri retrase, ferite de ochi indiscreți.
Dar care este începutul?
Începutul a avut loc la Bârlad, orașul unde se născuse în primăvara anului 1886 și unde existau „8.000 de locuitori, două grădini publice, trei hoteluri, două cafenele, şase locante şi 280 de cârciumi”. Nicolae Toniță, tatăl lui, avea un magazin de stofe și nu era deloc amator de viață bonomă. Spirit milităros, convins de virtuțile disciplinei, își crescuse cei cinci urmași – Nicolae fiind cel mai mare – în liniștea desăvârșită impusă de distanța dintre copii și părinții. Multă monotonie la casa părintească, avea să sugereze pictorul mai târziu, și mai ales o reală lipsă de culoare. Corigent la matematică, artistul de mai târziu s-a apucat de pictat imediat și în adolescență, deși părinții s-au opus, a mers la academia de la Iași să studieze. În 1907, după ce a decorat capela de la Palatul Mitropoliei din Iași, a plecat la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste de la München, oraș în care avea să și expună și din care avea să plece în Italia, ajungând după aceea în Franța.
Ca de atâtea alte ori în istoria artei, începutul a stat sub semnul luptei, al opoziției, prin care viitorul artist se desprinde de lumea în care s-a născut ca să-și urmeze drumul. Portrete și autoportrete, nuduri, peisaje, naturi moarte și alte lucrări pe care le-a semnat de la tinerețe la maturitate etalează sau, dimpotrivă, poate că mai mult ascund, mai mult invită la dezlegare și stârnesc imaginația, forța lor rămânând, deși anii trec și schimbă gusturile și modele, aceeași. „Copil din Făgăraș”, „Catrina”, „Catiușa”, „Fetița cu codițe”, „Tătăroaicele” stau cuminiți în rame și se lasă privite, alături de dimineți la Balcic, pe malul Mării Negre, de amiezi în grădina din Văleni, de după-amiezi de iarnă și de interior dominate de flori sau de câte un spate dezgolit.
