Nicoleta Hâncu: „Teatrul nostru e un ring de box”
https://www.ziarulmetropolis.ro/nicoleta-hancu-teatrul-nostru-e-un-ring-de-box/

Crede că în România de azi, teatrul e, ca floarea de colţ, pe cale de dispariţie, e băieţoasă, face box şi i se pare important să te pui tot timpul sub semnul întrebării şi să ieşi din zona de confort.

Un articol de Monica Andronescu|17 Februarie 2016

E Mona în „Steaua fără nume”, e Veta în „O noapte furtunoasă”, e Viola în „A douăsprezecea noapte”. Și sunt doar câteva dintre rolurile în care o puteți vedea în acest moment pe la Teatrul Metropolis sau la Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. E una dintre cele mai cunoscute și mai valoroase actrițe ale generației ei. Face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză. Vă propunem o discuție cu Nicoleta Hâncu, despre șanse și neșanse în teatru și în România anului 2016.

Ziarul Metropolis inițiază o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Peste trei ani se împlinesc 100 de ani de existență a României. Ziarul Metropolis își propune să scoată în față 100 de artiști tineri, pe care pariază, ca pe un fel de brand de țară. Tu ești unul dintre cei 100. Ți se pare o idee benefică în acest moment al existenței noastre?

Da, cred că e foarte important, o inițiativă de genul ăsta ajută ca măcar să ai sentimentul că aparții unei bresle, care și așa e foarte măcinată și în suferință din cauza multor schimbări care se tot petrec în ultima perioadă.

La ce schimbări te referi?

La faptul că se închid teatre, că oamenii nu pot juca, la faptul că sunt foarte mulți actori care termină facultatea și nu au niciun fel de perspectivă, la faptul că se taie din bugete… Mi se pare că se răsfrânge mult prea tare asupra culturii, în mod negativ, tot ce se întâmplă acum în România și oamenii nu realizează asta.

Să înțeleg din ceea ce spui că în momentul acesta în România nu funcționează în niciun caz un sistem care favorizează valoarea?

Nu. Nu prea ți se oferă nimic. Nu ți se pun piedici, dar nici șanse să faci lucruri nu ți se oferă. În domeniul nostru problema e că suntem foarte mulți, că oamenii află foarte greu de tine, că e greu să intri în sistemul de casting-uri. Statul nu te ajută cu nimic. Nu e ca pe vremuri, când primeai automat un post, iar când terminai facultatea însemnai automat ceva, pentru că erai un artist pe care lumea îl știa și care era susținut. Azi, te lupți singur. Și problema n-ar fi asta, ci faptul că nu ai unde să arăți ce poți.

Și cum poți să devii o steluță fixă în acest univers cu multe stele căzătoare?

Eu am o credință foarte naivă, pe care am păstrat-o de când eram mică. Știu că undeva, cândva, o să ajung acolo unde trebuie. Dar e o credință care nu ține de nimic concret. Altfel, e foarte greu. Și îmi dau seama de asta când vorbesc cu colegi de-ai mei care trec prin experiențe foarte nefericite, pentru că n-au norocul să facă parte dintr-o trupă de teatru, așa cum am eu. Oricât vrei tu să crezi în tine, în momentul în care îți dai seama că în jurul tău totul stă pe nisipuri mișcătoare e foarte greu să-ți păstrezi credința. Adică trebuie să știi că atunci când dai la facultatea de actorie șansele să reușești ceva sunt 50 la sută.

E ca la război, scapă cine poate…

Exact! Teatrul nostru e un ring de box. Nu te lupți neapărat cu ceilalți. Te lupți în primul rând cu tine să-ți reconfirmi în fiecare zi că merită să faci asta, că ești capabil, că ești valoros, chiar dacă ai perioade lungi de lipsă de activitate. Ceea ce mi se pare foarte trist.

Vorbești de oamenii care termină facultatea, de colegii tăi. Sunteți o generație artistică?

Cred că generația mea e o generație, chiar dacă nu suntem uniți. Nu suntem uniți pentru că e foarte greu să fii unit în vremurile astea, dar am foarte mulți colegi din generația mea care sunt oameni foarte valoroși. Dar, ca să rămâi în minte publicului, trebuie să faci ceva frecvent. Să le reamintești că exiști. Și în contextul acesta social și cultural nu e deloc ușor. Nu știu cum putem face să scăpăm de acea comparație cu marile nume, pentru că e o presiune. E greu să-i explici publicului: „Vedeți, noi n-am avut aceleași șanse”. Și, în plus, acum avem de luptat și cu media care e mai puternică decât ce facem noi.

nicoleta2Vorbeai de emoție… cât timp rămâne emoția ceva pozitiv și când se întoarce împotriva ta?

Cred că, dacă simți emoție, transmiți emoție. O siguranță foarte mare ar fi dăunătoare. Din momentul în care ai senzația că ȘTII, s-a dus cu evoluția ta ca actor. E important să te îndoiești de tine și să te pui sub semnul întrebării. Dar să existe un echilibru. Pentru că, dacă te îndoiești prea tare, nesiguranța asta se transmite și publicului. Eu, încet, încet, încep să simt că e bine să fiu acolo, pe scenă.

Aveai dubii?

Dubii am foarte des. Când urci pe scenă nu stai și întrebi publicul: „Și cum vi se pare ce fac?” Totul e un fel de înțelegere tacită, dacă reușești să-i iei în aceeași lume cu tine. Și, neavând genul ăsta de confirmări foarte concrete, te îndoiești în permanență că ce faci e bine.

Dubiile există și pe motiv că n-ai fi ales bine traseul în viață?

Da! Clar! Am momente în care mă îndoiesc că sunt suficient de bună să fac meseria asta. Alteori te întrebi dacă nu e o chestie egoistă să urci pe scenă… Te întrebi dacă e ceva util. Dar faptul că poți să schimbi ceva în cel care vine la teatru mi se pare o componentă foarte importantă și ceva la fel de necesar ca a cultiva roșii sau a vindeca oameni…

Între timp ai luat un premiu UNITER de interpretare, pentru rolul din „Tartuffe” de la Teatrul Metropolis… Apropo de confirmări ale propriei valori, ți-a întărit vreun pic încrederea în tine?

Premiul a însemnat ceva doar la nivel de vizibilitate. Eu, fiind dintr-un oraș mic, în care nu există teatru și care nu are acces la ce fac eu, în permanență oamenii mă întrebau: „Păi și când te vedem la televizor, când te vedem într-un serial?” Și e greu să le explic: „Știți, eu fac teatru…” Iar în momentul în care am apărut pe scenă și am luat un premiu care le-a confirmat că eu chiar fac teatru aici, la București, a însemnat mult. Cât privește îndoielile, ele revin, oricâte confirmări ai primi. Anthony Quinn povestea cum, având premiul Oscar și conducând mașini foarte scumpe, mergea la psiholog pentru că nu avea încredere în el și i se părea că nu e suficient de bun. Premiile înseamnă ceva în momentul în care le iei, dar a doua zi cel mai posibil te întorci acasă și o iei de la zero.

Ce îi dă valoare unui actor?

Sinceritatea pe scenă. Generozitatea, cu partenerii, cu publicul și cu sine. Și respectul pentru ceea ce face… Iar aici mă refer la un cod al bunelor maniere al actorului, care de multe ori lipsește. Adică lucruri „mărunte” precum să vii la timp la repetiții, să înveți textul, să joci împreună cu partenerul, nu împotriva lui. E o meserie egoistă, dar când rămâne doar atât nu evoluezi. Dacă dai, o să primești și mai mult. Altfel, în câțiva ani devii sec.

Nu ai spus cuvântul „talent”…

Da… nici nu m-am gândit. Cu talentul te naști, nu e ceva ce poți dobândi, dar dacă talentul acela nu e susținut de nimic din celelalte trei exemple pe care le-am dat, se ofilește. Când am intrat în facultate, domnul Florin Zamfirescu ne-a spus: „Ați intrat, felicitări, sunteți talentați, dar acum lăsați talentul la intrare. Aici ați venit să învățați alte lucruri”. Talentul e altceva…

Ce e?

E o energie. O combinație de farmec și vulnerabilitate…

Faptul că lucrezi într-o trupă, ce fel de avantaje îți dă ție, ca actriță?

Toți avem nevoie de o siguranță a zilei de mâine ca artist, nu neapărat financiară. Să nu te temi de faptul că „mâine” nu va mai exista. Apoi, mă ajută că fac roluri foarte diferite. Ceea ce te obligă să te reinventezi în permanență. Să ieși din zona de confort. Te obligă să muncești din nou și să sapi iar. În felul ăsta îți deschizi foarte tare porii ca artist. Iar faptul că lucrez cu niște parteneri în care am încredere pe scenă e ceva foarte rar.

nicoleta 4Hai să luăm pe rând câteva spectacole din ultima perioadă și să-mi spui ce-ai descoperit când lucrai la rolul acela? Să începem cu Mona din „Steaua fără nume”.

Eu nu mă consider deloc o femeie fatală. Și aveam impresia că n-am nicio legătură cu Mona. Am văzut multe filme din anii ’50-’60, pentru că mi se pare că atunci feminitatea era cumva la superlativ și că aveau un soi de delicatețe și un mod de a-și mișca mâinile și corpul pe care noi nu-l mai avem. Și asta m-a ajutat foarte mult. Apropo de căutat în interior, eu nu simțeam că în mine există genul ăsta de feminitate. Eu sunt băiețoasă. Și îmi plac activitățile de bărbați. Iar Mona era contre-emploi absolut. Dar am descoperit că pot să fiu și așa. Când am văzut că lumea mă poate vedea ca pe o femeie frumoasă a fost o surpriză. Mi-am văzut un alt chip în oglindă.

Lady Capulet, mama Julietei din „Romeo și Julieta” …

Diferența de vârstă dintre mine și Julieta nefiind foarte mare, am mers pe o altă zonă, cea a mamei egoiste, care nu e foarte apropiată de fata ei. Aici a existat un moment în care m-am speriat eu de mine. Repetând scena în care Julieta refuză să-l ia de soț pe Paris, am simțit la un moment dat nevoia să-i trag o palmă Julietei. Și în momentul în care am făcut-o, am ieșit din scenă și mi-a venit să plâng. Pentru că eu nu sunt agresivă și m-a panicat că a ieșit din mine genul acesta de răutate. Am învățat să accept că există și bun, și rău în mine. Am citit o povestioară indiană, cu cei doi câini din noi: unul e pozitiv și bun și celălalt e rău și fricos. Important e pe care dintre ei îi hrănești. E bine să-l hrănești pe cel pozitiv, dar să nu-l ignori pe celălalt, pentru că va ieși la suprafață când nu te aștepți.

Viola din „A douăsprezecea noapte”…

Am descoperit partea masculină din mine, la care eu țin foarte mult. De mică am simțit că există și m-am bucurat că am putut s-o aduc pe scenă. Aici m-a ajutat mult faptul că fac box… Da, fac box și-mi place foarte tare! La sală, 98 la sută sunt bărbați. Iar la antrenament eram atentă cum se comportă ei într-un grup, care e poziția corpului…

Și Veta din „O noapte furtunoasă”…

Aici mi-a plăcut să-mi descopăr grobianismul… Cred că ce am adus cu toții nou e un fel de mitocănie, o țărănie a personajelor, care s-a născut firesc. Când ne-am apucat de lucru, aveam senzația că o să meargă într-o altă direcție, dar împreună am descoperit latura asta foarte grobiană. Și pe ea am mizat și la Veta. Și cred că e foarte plauzibil ca Veta să fi fost așa, pentru că doar așa putea să răzbată în mediul ăla.

nicoleta1Care sunt cele mai importante calități ale tale?

Cred că sunt un om sincer. Am un soi de generozitate și încerc să nu judec pe nimeni. Și sunt profesionistă.

De ce nu treci frumusețea la calități?

Niciodată nu mi s-a părut că sunt frumoasă. Știu că totul ține de perspectivă. Dar eu, atunci când mă uitam în oglindă, alegeam să văd defectele.

Ce înseamnă o femeie frumoasă? Cum definești tu frumusețea?

Frumusețea e o energie și vine din interior. Nu cred că frumusețea e definită de o anumită structură perfectă a feței, iar mie îmi plac oamenii care sunt imperfecți. Frumusețea ține de farmec și de energie. N-are nicio legătură cu fizicul…

Și defectele tale care sunt?

Sunt impulsivă și uneori spun lucruri pe care nu le gândesc foarte mult, iar apoi e greu să retragi ce ai spus. În felul ăsta riști să rănești oameni inutil, ceea ce am făcut de multe ori. Un alt defect e că uneori mă ascult mai mult pe mine decât pe celălalt și rezultă un monolog de ambele părți, care mă frustrează foarte tare.

Să ne jucăm puțin! Hai să ne întoarcem în anul 1918, dacă tot am pornit de la el. Cum te-ai imagina trăind în perioada aia?

Aș trăi într-o casă boierească, cu verandă, cu seri de lectură și baluri, aș fi o femeie care e puțin peste condiția ei de simplă femeie și aș lupta ca femeia să poată să facă mai mult. Aș fi artistă… Îmi place boemia de atunci.

Să facem două scenarii pentru cultura în România peste trei ani, la o sută de ani de la anul nașterii: unul optimist și unul pesimist.

Optimist (utopic?): Lucrurile care nu funcționează acum, închiderea teatrelor, lipsa de fonduri etc. toate au o rezolvare. Există bani pentru cultură și se împart așa cum trebuie. Oamenii de cultură sunt mai altruiști și mai atenți cu ceea ce se întâmplă în țară. Bați la ușa Ministerului Culturii și găsești sprijin instituțional.

Pesimist: Încetul cu încetul cred că nu vom mai exista. Nici teatrul, nici cultura. Așa simt în ultimele luni, că spre asta tindem. Teatrele se închid. În ritmul ăsta, numai la așa ceva se poate ajunge. Unde să îngrămădești toți actorii și toți regizorii? În două teatre? Da, teatrul e ca floarea de colț, pe cale de dispariție…

FOTO: Adriana Grand

15
/08
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Actriță, tânără, douăzeci și doi de ani, masterandă, categoric talentată. Joacă déjà la Godot, în “Sâmbătă: averse!”. Interpretează o jurnalistă. Iulia joacă bine, matur, inteligent, fără trac. O credeam mai în etate. Am văzut-o, am plăcut-o, am remarcat-o, după care puteți constata și dumneavoastră - am întâlnit o fată cu simțul umorului, fără fasoane, sinceră, care știe bine și cine e și unde vrea să ajungă.

20
/07
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI  Denisa Nicolae, actriţă. 29 de ani. Parteneră în teatru, dar şi pe scena vieţii, cum frumos spune şi clişeul, a actorului Liviu Romanescu. Activează împreună în Vanner Collective, o întreprindere teatrală co-întemeiată de Liviu. Aşa a învăţat el în Anglia, unde a făcut carte (teatru!) pe la Oxford, că e bine.

05
/07
/16

NOUA GENERAȚIE DE ACTORI. Liviu Romanescu, tânăr actor român. Până-n 30. Cunoscut pentru rolurile din “Emancipare” (Teatrul de Comedie) sau “Lungs” (Green Hours) sau „Paganini” (Metropolis). A studiat la UNATC, dar și la Oxford. Este co-fondator al unei companii de teatru româno-britanice, aflată la început de drum. Liviu Romanescu, moldovean la bază. De la Iași. Noua generație.

06
/04
/16

Continuăm campania „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“ cu un nou interviu-portret. Ilona Brezoianu, douăzeci şi şase de ani. Actriţă în mare vogă la Bucureşti. Face furori, la Godot, cu spectacolul “Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar. În curând, o veţi vedea şi pe marile ecrane, în noul lungmetraj al lui Cristi Puiu. Ilona, aşadar.

02
/08
/15

Mădălina Craiu (douăzeci și patru de ani), actriță. Joacă în “Paravan. Două telefoane”, la Godot, și în “Steaua fără nume”, la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”. Și în filme. Am prins-o, greu, între filmări la două scurt-metraje. A fost, anul trecut, una dintre vedetele serialului de televiziune “Umbre” (produs și difuzat de HBO).

Page 3 of 41234