Este considerat cel mai mare balerin din toate timpurile. A dansat doar până la 29 de ani, uimind lumea întreagă, dar ultimii 30 de ani i-a trăit în întuneric. Vaslav Nijinski, zeul nebun al dansului…
Un articol de Monica Andronescu|24 iunie 2018
„Eu vreau să scriu, dar nu aici, căci eu simt moartea. Eu vreau să plec la Paris, dar mă tem vă nu voi reuși. Eu vreau să scriu despre moarte. Eu voi numi prima carte Viața, iar pe aceasta Moartea. Voi da o idee despre viață și moarte. Sper să am succes. Eu știu că, dacă voi publica aceste cărți, atunci toți vor spune că sunt un scriitor mizerabil. Eu nu vreau să fiu scriitor, eu vreau să fiu gânditor. Eu gândesc și scriu. Eu nu sunt scrib, eu sunt gânditor. Eu nu sunt Schopenhauer. Eu sunt Nijinski. Eu vreau să vă spun vouă, oamenilor, că eu sunt Dumnezeu. Eu sunt acel Dumnezeu care va muri, când nu va mai fi iubit. Mie îmi e milă de mine, căci îmi e milă de Dumnezeu. Dumnezeu pe mine mă iubește și îmi dă viața în moarte. Eu sunt moartea.”
Iată ce scria Vaslav Nijinski în camera lui de la Villa Guardamunt, din Elveția, în februarie 1919, în acel an în care a intrat pentru totdeauna în întuneric. La 29 de ani, la jumătatea vieții, după ce cucerise lumea și devenise, rămânând până azi, cel mai mare balerin din toate timpurile, un zeu al dansului, mintea lui Vaslav Nijinski se întuneca. Geniul uneori se răzbună…
Primii ani din viață
S-a născut în 1890 la Kiev, din părinți de origine poloneză și a trăit în Rusia Imperială. S-a considerat întotdeauna polonez. O familie de dansatori. Părinții, fratele și sora lui, cu toții au dansat. Așadar, primii ani din copilărie și i-a petrecut alături de compania unde dansau părinții lui. La 9 ani, a fost admis la Școala Imperială de Balet și din acel moment traseul lui a început, purtându-l spre un destin aproape tragic. Primii aproape zece ani din existența lui erau scurși. Mai avea zece de studiu și zece în care să strălucească, apoi, ca o plată grea pentru „zborul” lui pe scenă, aveau să fie cei 30 de ani de întuneric. Închis în propria minte. Iar paginile de jurnal, publicat astăzi și în România, la Editura Nemira, scrise în ultimele trei luni de viață conștientă, sunt o anticameră a întunericului. Nijinski întredeschide ușa și ne lasă să vedem cum s-a instalat întunericul în mintea zeului dansului, la 29 de ani.
Pagină de jurnal… „Dumnezeu mi-a spus că o să cad, dacă dau drumul la o singură creangă. Am dat drumul crengii, dar nu am căzut. Dumnezeu mi-a spus: Du-te acasă și spune-i soției că ești nebun! Eu am înțeles că Dumnezeu îmi vrea binele și de aceea am plecat acasă, cu intenția de a le da această veste. Pe drum am văzut din nou urmele de sânge, dar nu le-am mai crezut reale. Dumnezeu mi-a arătat urma, ca să îl simt pe el. Eu l-am simțit și m-am întors înapoi. El mi-a spus să mă întind în zăpadă. Eu m-am întins. El m-a lăsat să stau întins multă vreme. Eu am rămas acolo până când am început să simt frigul la mână. Mâna a început să-mi înghețe. Mi-am luat mâna din zăpadă, spunând că ăsta nu e Dumnezeu, căci pe mine mă doare mâna. Dumnezeu a fost mulțumit și mi-a cerut să mă întorc, dar după câțiva pași m-a pus să mă întind din nou în zăpadă, lângă un copac. Eu m-am prins de copac și m-am întins, căzând încet pe spate. Dumnezeu m-a lăsat din nou să zac în zăpadă.”
Întâlnirea cu Diaghilev, îngerul și demonul lui
Însă până atunci, Nijinski mai avea încă multe de trăit… În 1907, la 17 ani, a absolvit școala și a devenit membru al Baletului Imperial, primind deja roluri principale. Doi ani mai târziu, în 1909, s-a alăturat celebrului Ballets Russes, condus de Serghei Diaghilev, cel ce avea să fie îngerul și demonul lui.
„Am cunoscut un om care m-a ajutat cu boala mea. El m-a iubit cum iubește un bărbat un băiat. Eu l-am iubit, căci știam că mă poate ajuta. Acel om era prințul Pavel Lvov. El mi-a scris versuri de dragoste. Eu nu i-am răspuns, dar el tot îmi scria. Eu nu știu ce voia să spună în acele versuri, căci nu le-am citit. Eu l-am iubit, căci simțeam că el mă iubește. Eu voiam să trăiesc cu el pentru totdeauna, căci îl iubeam. El m-a obligat să-l înșel cu Diaghilev, căci credea că Diaghilev mă va ajuta. Eu am făcut cunoștință cu Diaghilev la telefon. Eu știam că Lvov nu mă iubește și de aceea l-am părăsit. Lvov Pavel voia să continue relația cu mine, dar eu mi-am dat seama că era necinstit să-l înșel cu altul. Eu am trăit cu Diaghilev Serghei.”
Vaslav Nijinski si Serghei Diaghilev
Așa a început această teribilă poveste între Serghei Diaghilev, celebrul impresar și critic de artă, întemeietorul Baletelor Ruse, care aveau să-l poarte pe Nijinski prin toată lumea. Însă relația dintre ei a fost, se pare, mult mai complicată. Oscilând permanent între dragoste și ură, a fost o relație care pe tânărul Vaslav l-a marcat, se pare, pentru totdeauna. Iar aceste pagini de Jurnal, care păstrează ultimele lui gânduri conștiente, sunt pline de referiri la povestea de amor dintre el și Diaghilev, în care a intrat, pare-se, mai mult de nevoie decât de voie, remușcările chinuindu-l teribil, cu paragrafe întregi despre păcat… sau repulsie: „Diaghilev voia să aibă doi băieți. El mi-a spus de mai multe ori despre asta, deși eu mi-am arătat colții. Diaghilev voia să iubească în același timp doi băieți și voia ca acești băieți să-l iubească pe el. Doi băieți sunt două fete, iar Diaghilev e un băiat tânăr. Eu am mascat intenționat aceste personalități, căci voiam ca oamenii să simtă repulsie. Eu simțeam repulsie și de aceea nu puteam să termin acest balet.”
„L-am urât din prima clipă”, scrie Njinski, „pentru că îi cunoșteam puterea și știam că abuzează de ea”. Băiatul sărac, care câștiga doar 60 de ruble pe lună pentru el și mama lui, avea să intre în acest carusel al propriului destin, în care în ciuda gloriei teribile, toată viața a suferit de singurătate, fiind disputat de toți cei din jurul lui, care nu i-au înțeles niciodată însingurarea. „Încă de pe atunci voiam să fiu iubit. Eu căutam toate șiretlicurile și grimasele posibile pentru a fi iubit”, scria Nijinski. „Eu voiam iubire nu numai din partea corpului de balet, ci și din partea prim-balerinilor și a dansatorilor din rândul doi și maeștrilor de balet și balerinilor lor. Eu căutam iubirea și am înțeles că nu există. Că totul e o mizerie. Că toți caută glorie și faimă sau lingușire. Eu nu iubeam laudele, nici lingușirile.”
Pe culmile gloriei
Cu un mare deficit de iubire, Nijinski a ajuns însă extrem de repede un star. Turneul de la Paris a fost un succes extraordinar. În mai 1909, Nijinski și-a făcut debutul spectaculos în „Le Pavillion d`Armide”. Purta colanți albi, pantaloni dungați, care-i acopereau coapsele, o jachetă din mătase brodată, un turban cu pene și un colier strălucitor. Intrarea în scenă a rămas memorabilă. În loc să intre mergând, așa cum se obișnuia, el a făcut un salt… O piruetă înaltă și „a dispărut”, povestesc martorii acelui moment, și nimeni din public nu l-a văzut când a ajuns înapoi pe pământ. Orchestra s-a oprit. Și sala a izbucnit în aplauze…
De altfel este celebru răspunsul lui la întrebarea „Cât de greu e să te menții în aer?” „E ușor”, a răspuns el, „nu trebuie decât să te oprești puțin în aer înainte de a coborî”.
La 21 de ani, Nijinski este diagnosticat cu neuroastenie cerebrospinală. Mai erau doar 8 ani până la întunericul total. Tendința spre depresie a moștenit-o se pare de la mama sa. Dar în același an semnează un contract la Opera din Paris, urmând spectacole legendare. „Șeherezada”, apoi „Carnavalul”, „Narcis”…
Cu „După-amiaza unui faun”, Nijinski, pentru prima dată coregraf, provoacă un adevărat scandal la Paris, pentru că la finalul spectacolului mimează un act sexual cu eșarfa nimfei. Nu e greu de imaginat ce a urmat… La finalul spectacolului, răspunsul lui însă a șocat încă o dată: „Nu eram eu, era Faunul”, ar fi spus. Și nu era nicio glumă și nicio ironie în aceste cuvinte, pentru că Nijinski se identifica până la nebunie cu propriile personaje.
Apoi, cu „Le Sacre du Printemps”, Nijinski a creat o coregrafie care depășea cu mult limitele baletului clasic și era plină de un soi de violență care, din nou, a stârnit valuri, ceea ce lui Diaghilev i-a convenit de minune.
Turneul din America
În 1913, începe sfârșitul relației dintre el și Diaghilev. Un turneu în America… Diaghilev refuză să se îmbarce, pentru că e bântuit de o profeție conform căreia va muri pe ape. Și pentru că din calea destinului nu poți fugi, avea să moară la Veneția… Dar asta e o altă poveste. În august 1913, compania lui, cu Nijinski în frunte, pornește spre America. Pe vapor, o tânără care-l urmărea de mult, insistentă, pe Vaslav. Romola de Pulszky. Cea care avea să-i devină soție. Tânăra Romola, proaspăt logodită, îl văzuse pe Nijinski pe scenă și pradă unei frenezii teribile, unui adevărat șoc, a rupt logodna și a hotărât să-l caute cu orice preț…, urmând Baletul Rus oriunde se ducea. Așadar, pe vapor spre America… Din cabina ei de la clasa întâi, îi supraveghea ușa și încet, încet a reușit să se apropie de el și să petreacă timp cu el. Și Nijinski a cerut-o brusc în căsătorie, spre surpriza ei, care a crezut inițial că e o glumă proastă. Dar la Rio de Janeiro, au mers să-și cumpere inelele… Pe 10 septembrie 1913, cuplul era deja căsătorit. Ceea ce a produs marea ruptură de Diaghilev, căzut pradă geloziei. Dar nunta n-a fost una fericită, căci Nijinski, închis în sine, nu știa să iubească…
Vestea a șocat pe toată lumea și a adus cu ea începutul dezastrului. De fapt, absența lui Diaghilev din viața lui îi provoacă o cădere nervoasă. Și boala i se agravează. La 25 de ani, apare schizofrenia. Iar cariera lui suferă deja, după despărțirea de Diaghilev, un declin, chiar dacă și-a înființat propria companie. Sfârșitul era aproape…
Există un superb episod povestit de Chaplin, în autobiografia lui, cu Nijinski care, cu puțin înainte de finalul carierei, l-a vizitat la studioul lui din America, unde o zi întreagă stătea și-l privea trist, fără un zâmbet, iar la sfârșitul zilei, venea și-i strângea mâna, spunându-i: „Comedia ta e baletică, ești un dansator!”
Văzându-l apoi pe scenă, Chaplin avea să scrie: „În momentul în care a intrat pe scenă am fost electrizat. Am văzut puține genii în viața mea, iar Nijinski este unul dintre ele. Era hipnotic, era ca un zeu, iar tristețea lui evoca armonii din alte lumi. Fiecare mișcare era poezie, fiecare salt, un zbor într-o imaginație stranie. (…) Nimeni nu l-a egalat vreodată pe Nijinski în După amiaza unui faun. (…) Peste șase luni, Nijinski a înnebunit. Dăduse semne chiar în acea după-amiază, la el în cabină, când lăsase publicul să aștepte. Am fost martorul unui început de drum – clipa aceea când o minte sensibilă o pornește pe calea ei, ieșind dintr-o lume brutală, sfâșiată de război, și intrând într-o alta, cea din visele lui”.
Și în 1919, Nijinski s-a cufundat într-adevăr în lumea lui. De unde nu a mai ieșit niciodată, decât prin moarte, pe 8 aprilie 1950, petrecându-și, deci, ultimii 30 de ani din viață, prin diverse sanatorii, închis într-o tăcere sumbră.
Există o poveste cum că, în 1945, după sfârșitul războiului, ar fi întâlnit un grup de soldați ruși, care cântau cântece tradiționale la balalaika. Se pare că atunci, inspirat brusc de muzică și de sunetul limbii lui, ar fi început să danseze, lăsându-i pe toți perplecși. Și atât. În rest, cei 30 de ani s-au scurs încet, în tăcere, un demon ținându-l pe Vaslav Nijinski închis în sine. N-a mai dansat niciodată pe scenă. N-a mai apărut niciodată în public…
„Eu știu că pe Marte nu sunt oameni, căci știu că Marte e un corp pe moarte. Marte a fost un pământ, dar în urmă cu multe miliarde de ani. Și pământul va fi tot un Marte, dar peste câteva sute de ani. Eu simt că Pământul se sufocă și de aceea îi rog pe toți să renunțe la fabrici și să mă asculte. Eu știu de ce e nevoie pentru salvarea pământului. Eu știu să încălzesc soba și de aceea voi ști să încălzesc pământul. Omul care îmi face focul e prost, fiindcă bea, crezând că îi e bine, dar el se sinucide. Eu sunt salvatorul divin. Eu sunt Nijinski, dar nu sunt Hristos. Eu îl iubesc pe Hristos, căci el a fost ca și mine.”
