Noi în ”Anul Dispărut. 200/7”, de Peca Ştefan
https://www.ziarulmetropolis.ro/noi-in-anul-disparut-2007-de-peca-stefan

Pe 12 noiembrie 2017 la Teatrul Mic din Bucureşti a avut loc premiera ”Anul Dispărut. 200/7” de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu. ”Anul Dispărut. 200/7”  face parte, ca ultim spectacol, din trilogia ”Anul dispărut”, alături de ”Anul dispărut. 1989” şi ”Anul dispărut. 1996”.

Un articol de Corina Dima|20 Noiembrie 2017

Producția invită la introspecţie şi sinceritate: ce se întâmpla în urmă cu zece ani în societate, ce se întâmpla în viaţa fiecăruia dintre noi?

Exerciţiul de rememorare începe firesc, cu echipa care a contribuit la construirea spectacolului. Aflăm astfel, în câteva cuvinte şi imagini proiectate pe fundal, crâmpeie din viaţa fiecărui actor, a dramaturgului, regizorului, scenografului etc. din anul 2007.

Spectacolul se construieşte apoi ficţional (nu vorbim despre teatru documentar) plecând de la fapte reale, cu întâmplări petrecute în acel an. Niciun actor nu se joacă pe sine însuşi, sunt doar poveştile lor (reale) ce păşesc din viaţă pe scenă. Discursul care ia naştere în acest mod este autentic, viu şi capătă forţă tocmai prin veridicitatea sa. Într-o lume a ştirilor false şi a manipulării conţinutului, Anul dispărut ne aduce opusul: transparenţă, sinceritate şi ne invită, pe fiecare dintre noi, să facem la fel.

Ceea ce reuşesc să surprindă Peca Ștefan şi Ana Mărgineanu este, pe de o parte, radiografia unei societăţi din trecut (atât la nivel macro politico-economico-social dar şi la nivel micro, al familiei şi al individului) dar şi planul prezent şi conexiunea cu ce se întâmplă în ziua de azi (obiceiurile, mentalitatea, reacţiile, adicţia de tehnologie).

Privind retrospectiv la ce se întâmpla în urmă cu zece ani, conştientizăm cum informaţiile se perimează  (îşi pierd valabilitatea sau relevanţa, fiind valabile doar atunci, în trecut; şi multe dintre acestea le-am uitat), unele informaţii au evoluat (au transformat societatea şi le vedem efectele  în viaţa de zi cu zi) alte informaţii le ştim, sunt fapte relevante care au marcat momente importante.

Anul 2007 rememorează astfel lucruri demult uitate sau dimpotrivă. Imaginile se formează jucăuş, colorat, ca într-un caleidoscop. Parcă ne-am fi urcat în maşina timpului, ne-am întors în trecut (dar nu uităm nicicând de prezent) şi mai oprim în câte o staţie de unde mai urcă cineva.

Ce s-a întâmplat în 2007?

România a intrat in Uniunea Europeană. Sibiul a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană. Steve Jobs a anunţat lansarea primului iPhone. Regizorul Cristian Mungiu a câştigat trofeul Palme D`Or la Cannes cu filmul ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Elodia era declarată oficial dispărută. Obama îşi anunţa candidatura. S-a construit Bradul Mileniului în Bucureşti. La televizor erau emisiuni precum ‘’Bingo cu Ţociu şi Palade’’ sau ‘’Dansez pentru tine’’.

Spectacolul prezintă câteva poveşti care au avut loc în anul respectiv, întâmplări care nu au vreo legătură una cu cealaltă. Istoria se recompune din frânturi, din părţi diferite provenite din diverse zone ale societăţii.

În prima parte a spectacolului ne întâlnim cu Doamna Carmen şi Victor, doi actori bucureşteni, alături de ‘’Ioana de la Festival’’, înaintea intrării lor pe scenă cu ‘’Jocul Ielelor’’ de Camil Petrescu. Aceştia se află la Sibiu în luna ianuarie, într-un ”cort de provincie” friguros, unde joacă o ”şuşă cu pretenţii”. Doamna Carmen (Mihaela Rădescu), tiparul actriţei arogante îl mustră pe tânărul Victor (Ştefan Lupu) căruia i s-au cam urcat probabil la cap cele 17 premiere de la TNB. Dialogul dintre cei doi protagonişti, actriţa autoritară versus tânărul răzvrătit, cu principii şi aspiraţii (niţel mahmur, după o noapte grea), este savuros. Vechi şi nou, închistare versus gură slobodă, atitudine conservatoare versus libertate de expresie.

Telefon cu butoane, comunicare prin MySpace sau SMS (aflăm că era în mare vogă) dar şi nume valoroase ale teatrului, valoroase şi azi (Şerban, Chiriac, Gianina, Kordonsky, Purcărete, Dabija etc.).

Observăm o similaritate: şi ”Anul dispărut 1989” şi ”200/7” se deschid cu o scenă în cadrul unui teatru, ambele în săli friguroase; la distanţă de 18 ani, aceleaşi condiţii vitrege.

Se contruiesc apoi alte poveşti, cu tipul antreprenorului autohton (privatizat din ‘92) cu asistentă pe post de amantă, cu o soţie ”predispusă la stres”, aflat permanent în delegaţii – nu şi-a petrecut niciodată acasă Crăciunul sau aniversarea copiilor.

La fel ca şi în ”Anul dispărut 1989”, piesa sondează universul restâns al familiei din clasa de mijloc, cu relaţii false, mimetice, de familie fericită. Fiecare îşi duce viaţa lui, fără să recunoască ruptura şi necesitatea unui divorţ cinstit. O mamă care îndură orice (deoarece îşi iubeşte soţul), dă naştere unui copil deoarece era prea târziu ca să facă avort. Un bărbat care nu îşi respectă îndatoririle de soţ sau tată şi e aproape permanent absent din viaţa lor. Şi chiar şi în relaţia cu amanta are probleme. E iresponsabil cu toate relaţiile din viaţa lui.

Gheorghe Visu, aflat într-o cameră de hotel, construieşte cu grijă monologul antreprenorului care învârte vorbele şi faptele în favoarea lui și a unei existenţe dubioase fără niciun căpătâi, într-o goană permanentă după bani. Şi fără respect faţă de cei din jurul său.

O regie atentă la detalii şi o scenografie dinamică întregesc cadrul poveştii. Tatăl (Gheorghe Visu) în camera din stânga, apoi, în răspuns, în dreapta, mama (Maria Ploae) la bucătărie. Şi relaţia toxică dintre cei doi, care se răsfrânge asupra copilei adolescente, Minerva (Ilinca Manolache), ce apare la mijlocul scenei.  Mini (Minerva) este cea care reacţionează cel mai lucid în contextul dat (se duce la amanta tatălui şi îi cere socoteală) dar până la urmă acestea se împrietenesc şi ajung să îşi facă confidenţe (Mini a făcut deja un avort, e în clasa a XII-a). Din lipsa echilibrului în familie, aceasta îşi găseşte sprijin în amanta tatălui său ce dă dovadă de umanitate și de bunăvoinţă.

Ca ton general, piesa transmite fiecărui individ din public ce e dispus sau pregătit fiecare să primească sau ce îl emoţionează mai puternic. Notele de amuzament sunt date cu ‘’hashtag’’ aproape la fiecare enunţ sau de traducerea neaoşă venită şugubăţ din gura lui Gheorghe Visu, ‘’sanchi’’, sau de scena de început cu prezenţa haioasă, savuroasă a actorului Ştefan Lupu, în stare de mahmureală avansată sau de tensiunea realităţii triste din sânul unei familii (Ilinca Manolache, Mihaela Rădescu, Maria Ploae, ce subliniază dramele personajelor). Piesa este scrisă într-un ritm foarte alert, cu scene cu multe personaje în alternanţă, replici scurte, seci, amuzante, sau detalii care îţi rămân în cap şi pe care ai nevoie să le decodezi mai târziu.

Scade un pic energia în momentele celor două monologuri consecutive (foarte bune actoricește, dar un pic prea lungi, raportate la tipul de discurs în unitatea piesei). Se simte însă permanent un soi de coeziune a echipei, piesa a fost construită împreună cu actorii, cu amintirile acestora.

Poate că unora le-ar plăcea să revadă anumite personaje din piesă (acestea au roluri scurte, pasagere), dar totul e construit secvenţial, punctat, ca o radiografie. Şi totodată e ritmul alert al zilelor noastre, prezent permanent în discurs, într-o anumită formă (vizual, structural, verbal).

Nu contează dacă ai trăit sau nu acele vremuri, piesa este construită fluid, alert, pentru înţelegerea oricărui tip de public.

Pe lângă valoarea actorilor, împreună cu detaliile de scenografie, video design, coregrafie, valoarea spectacolului rezidă în forţa textului (a poveştii unitare, coerente) şi în mijloacele regizorale care scot în evidenţă subtilităţile sale.

Lăudabilă implicarea personajului ‘’publicul’’ ca partener de scenă, în toată trilogia, cu tragerea la sorţi a bileţelelor cu număr şi răspunsuri individuale; apoi scenele  jucate special pentru câţiva spectatori în spaţii alternative, puţin accesibile – în culise, în cabină regie tehnică etc., ce transformă teatrul într-o experienţă personală. În acest fel mesajul piesei călătoreşte mai departe, după ce aceasta a luat sfârşit pe scenă – se prelungesc astfel discuţiile şi după terminarea spectacolului. Publicul privilegiat ce a fost în spatele scenei şi publicul din sală vor schimba opinii despre momentele la care a asistat fiecare.

Un teatru tânăr, dinamic, viu care pune întrebări şi nu judecă fapte sau sentimente. Pune pe tapet întâmplări şi ne lasă pe noi, spectatorii, să tragem concluziile. Şi ne îndeamnă să ne punem întrebări.

Este important să nu uităm ce s-a întâmplat, astfel încât să nu repetăm greşelile trecutului. Să fim conştienţi de puterea adevărului şi să îi păstrăm spiritul viu, prin întrebări: Ce e relevant, ce e important, ce contează cu adevărat?

Fiecare final al piesei este diferit, deoarece toată lumea contribuie, pe scenă sau în public. Finalul de la premiera de pe 12 noiembrie este puternic:

#emoţii, #SăNuUităm!

ANUL DISPĂRUT. 200/7 de Peca Ştefan

Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Arh. Gabi Albu
Coregrafia: Andreea Duţă
Video design: Cinty Ionescu

Distribuţie: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Ştefan Lupu, Virgil Aioanei, Marian Olteanu, Alina Petrică, Ana Bianca Popescu, Silvana Mihai.

Foto: Facebook, Teatrul Mic

Trilogia Anul dispărut se joacă astfel: Anul dispărut.1989 şi Anul dispărut. 200/7 la Teatrul Mic din Bucureşti. Anul dispărut. 1996 se joacă la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Piesele pot fi vizionate şi separat, într-o ordine aleatoare, poveştile nu au legatură între ele.

Despre Anul dispărut.1989. 



15
/11
/18

"Serie tv peste care am dat întâmplător. Sezonul I are 6 episoade, s-a ajuns deja la al treilea, Nu pot emite judecăți globale, însă până acum e absolutely splendiferous. În termeni de tot ce vreți: regie, poveste, actori (Michael Shannon e rupător, înconjurat de niște secundari unul și unul), imagine..." - Cinesseur

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

14
/11
/18

Cultura de performanță este o necesitate a unei societăți ce-și definește elitele, unele dintre ele înzestrate cu har de geniu, ne spunea filosoful Constantin Noica. Pentru a atinge proporțiile unui astfel de ideal avem nevoie de antrenament, de identificare, de permanentă interogare și explorare a ceea ce numim generic talent. Autosuficiența vine dintr-o plafonare a acestei culturi de performanță care se transformă în una de mentenanță.

13
/11
/18

O jumătate de plic, gol, conținea o adresă. Primisem foaia de la fratele meu, care aflase adresa de la un coleg de muncă, din București, cu rude în Transilvania. Așa funcționau lucrurile, când funcționau. M-am dus la Poșta din orașul în care făceam liceul, Găești, am cumpărat un plic și timbre, iar seara am scris o mică scrisoare.

13
/11
/18

Lavinia Bălulescu tocmai a publicat două cărți. Una de poezie (scrisă împreună cu tatăl său, distinsul domn Constantin Bălulescu), „Zmeii sunt de treabă”, la editura Paralela 45. Și una de proză – „Terasa Fericirii” (editura Polirom). Iată ce ne propune spre lectură!

13
/11
/18

Grupul Editorial ALL va fi prezent, în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, la ediția cu numărul 25 a Târgului Internațional Gaudeamus Carte de învățătură. Vizitatorii sunt așteptați în standul ALL cu reduceri de până la 85%, noutăți editoriale pentru toate categoriile de cititori, surprize și cadouri dulci pentru cei mici.

13
/11
/18

În perioada 22 – 25 noiembrie, Asociația CulturALL, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB, pregătește la București prima ediție a Bucharest Best Comedy Film Festival, ce va avea loc în 2019. Timp de patru zile, personalități internaționale din lumea cinematografiei se întâlnesc la București pentru a stabili structura festivalului și regulamentul de selecție a filmelor ce vor concura, în 2019, pentru titlul „Comedia Anului”.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

12
/11
/18

Numărătoarea inversă a început: mai sunt doar 6 zile până la startul Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio – RadiRo (18 - 25 noiembrie 2018)! Duminică, 18 noiembrie (19.00), Orchestra Națională Radio, ansamblu ce împlinește în acest an 90 de ani, are onoarea de a deschide la Sala Radio a IV-a ediție a unicului festival din lume dedicat orchestrelor radio, cu Rapsodia nr. 1 semnată de Enescu și un atractiv program francez Ravel/Debussy!

12
/11
/18

Regina Maria, figură centrală în eforturile de război ale României din timpul primei conflagrații mondiale, a fost prezentată publicului britanic într-o serie de intervenții ample ale istoricului și realizatoarei TV Tessa Dunlop, în cadrul unor emisiuni de mare audiență ale posturilor de televiziune și radio BBC One (BBC Breakfast), BBC Radio 4 (Woman's Hour), Channel 5 (5 News) și în varianta online a revistei History Today.

12
/11
/18

CRONICĂ DE FILM „Alice T.” (2018), noul film al lui Radu Muntean, este portretul puternic, incomod şi dureros al unei adolescente în România de astăzi.

Page 1 of 75712345...102030...Last »