Nominalizările la Premiile Oscar 2022: Evazionism

OPINIE Primul lucru care mi-a atras atenţia când m-am uitat pe nominalizările din acest an la Premiile Oscar, anunţate marţi de Academia Americană de Film, a fost numărul mare de filme cu subiecte plasate în trecut.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 februarie 2022

E adevărat că Hollywoodul a fost mai mereu atras de evazionism, însă dominaţia filmelor care fug de prezent spre alte epoci este surprinzător de puternică la ediţia din 2022.

Poate că e un simptom al vremurilor ciudate prin care trecem.

După doi ani de repetate lockdown-uri, în care am fost ţinuţi departe de o viaţă socială obişnuită, soluţia la îndemână pare să fie întoarcerea privirii spre trecut.

Când realitatea e apăsătoare, o astfel de formă de escapism o fi având efect terapeutic (cel puţin până vor începe să curgă filmele despre aceşti ultimi doi ani de izolare, frică, boală şi moarte).

Ar putea fi o explicaţie pentru faptul că şase din cele zece titluri nominalizate la Best Picture sunt filme cu poveşti din diferite perioade ale secolului XX.

“King Richard”, de Reinaldo Marcus Green, este un film biografic care are în prim-plan familia jucătoarelor de tenis Venus şi Serena Williams în perioada când ele erau adolescente şi tatăl lor le pregătea să devină cele mai bune din lume – anii `90. “Licorice Pizza”, de Paul Thomas Anderson, este, simplificat, o poveste de iubire din Los Angeles-ul de la începutul anilor `70. “Nightmare Alley”, de Guillermo del Toro, este un neo-noir cu naraţiunea plasată în anii `40. “West Side Story”, musicalul lui Steven Spielberg, reconstruieşte atmosfera anilor `50. “Belfast”, al lui Kenneth Branagh, ne poartă în Belfastul anilor `60, în copilăria cineastului. Iar “The Power of the Dog”, de Jane Campion, este un western revizionist care ne duce tocmai în anii `20.

Diversă reprezentare a unui întreg secol!

Însă lucrurile devin şi mai clare dacă ne uităm şi la alte categorii. “Being the Ricardos”, de Aaron Sorkin, este tot un film biografic, despre un cuplu de actori de televiziune din anii `50 (dar cu trimiteri şi spre anii `40). “The Tragedy of Macbeth“, de Joel Coe, este o nouă interpretare a lui Shakespeare. “tick, tick…BOOM!“, de Lin-Manuel Miranda, ne întoarce la anii `90, la fel ca şi “Spencer”, de Pablo Larrain. Cu filmul biografic “The Eyes of Tammy Faye”, de Michael Showalter, coborâm în anii `70 şi `80. Tot în anii `80, doar că în Italia, ne duce şi “The Hand of God”, de Paolo Sorrentino. Şi “The Lost Daughter”, de Maggie Gyllenhaal, îşi poartă protagonista între prezent şi trecut.

Dacă mai punem la socoteală că, tot în categoria Best Picture, mai găsim un SF, “Dune”, de Dennis Villneuve, şi două filme cu poveşti în prezent, dar fără apetenţă pentru vreun comentariu social sau politic – “CODA”, al regizoarei Sian Heder (un feel-good movie, remake american motivaţional al filmului francez “Familia Belier” din 2014), şi “Drive My Car”, al japonezului Ryûsuke Hamaguchi (cu referinţe la Cehov) – nu mai rămâne decât “Don`t Look Up” să spele “ruşinea”. Însă chiar dacă vorbeşte despre epoca noastră, până şi filmul lui Adam McKay o face sub forma unei satire şi a unui premise “ce-ar fi dacă”.

Sigur, s-ar putea obiecta că, pentru filme americane despre viaţa şi problemele oamenilor de rând, ar trebui să privim la Independent Spirit Awards.

Apoi, chiar şi printre nominalizările de la Oscar se regăsesc, pe ici-colo, câteva titluri conectate la spiritul vremii – însă nu cred că e o întâmplare că ele vin din Europa: animaţia-documentar daneză “Flee”, de Jonas Poher Rasmussen (nominalizată la nu mai puţin de trei categorii), drama norvegiană “The Worst Person in the World”, de Joachim Trier, sau noua fantezie a lui Pedro Almodovar, “Madres paralelas”.

Privirea asta aruncată înapoi (indiferent dacă e nostalgică sau critică) mi se pare că ştirbeşte progresismul pe care vrea să îl afişeze Academia Americană de Film în special prin diversitatea nominalizărilor (atent cântărită şi în acest an).

Cred cu tărie că această diversitate – şi care înseamnă nominalizarea mai multor cineaste, a unor actori, scenarişti şi regizori de culoare sau din alte zone culturale decât cele anglofone (cum sunt Europa, Asia, lumea vorbitoare de spaniolă), mulţumirea cât mai multor studiouri şi, mai recent, şi a platformelor – este importantă şi necesară.

Însă ea este umbrită puţin în acest an de absenţa unor filme ceva mai ancorate în dezbaterile momentului (aşa cum a fost “Parasite”, de Bong Joon Ho – mai degrabă o excepţie în şirul câştigătoarelor de Best Picture). E o uşoară dovadă de ipocrizie, pe care vocile critice o semnalează deseori.

Una din explicaţii poate fi şi absenţa unor astfel de filme din ofertă – e evidentă tendinţa generală a marilor studiouri de a favoriza poveştile escapiste. De aici întoarcerea la alte epoci şi înflorirea diverselor tipuri de remake-uri sau de reinterpretări ale unor opere artistice de altădată (sunt destule şi printre nominalizările de acum – de la “CODA” şi “Dune”, la “Nightmare Alley” şi “West Side Story”).

Apoi, bineînţeles, e vorba şi de tradiţionala pasiune pentru filme biografice – destinele speciale atrag mereu.

Altfel, după doi ani de perturbări, Premiile Oscar par să fi revenit la business as usual (singura mare diferenţă fiind forţa uriaşă a platformelor online, de acum imposibil de ignorat): adună o mare parte din ce are mai bun cinema-ul american mainstream, preferă numele cunoscute în detrimentul unor descoperiri, amestecă filmele ceva mai îndrăzneţe cu unele perfect convenţionale, aleg 2-3 filme din alte cinematografii decât cele de limbă engleză pe care să le aducă în atenţie, caută o diversitate cât mai mare, declanşează inevitabilele discuţii despre surprize şi omisiuni.

Iar jurnaliştii dau drumul la statistici – marea noutate din acest an e că Jane Campion devine prima cineastă nominalizată de două ori la categoria Cea mai bună regie – şi la pariuri.

Cel mai bun film

“Belfast” (r. Kenneth Branagh)
“CODA” (r. Sian Heder)
“Don’t Look Up” (r. Adam McKay)
“Drive My Car” (r. Ryûsuke Hamaguchi)
“Dune” (r. Denis Villeneuve)
“King Richard” (r. Reinaldo Marcus Green)
“Licorice Pizza” (r. Paul Thomas Anderson)
“Nightmare Alley” (r. Guillermo del Toro)
“The Power of the Dog” (r. Jane Campion)
“West Side Story” (r. Steven Spielberg)

Cea mai bună regie

Kenneth Branagh (“Belfast”)
Ryûsuke Hamaguchi (“Drive My Car”)
Paul Thomas Anderson (“Licorice Pizza”)
Jane Campion (“The Power of the Dog”)
Steven Spielberg (“West Side Story”)

Cel mai bun actor în rol principal

Javier Bardem (“Being the Ricardos”)
Benedict Cumberbatch (“The Power of the Dog”)
Andrew Garfield (“Tick, Tick … Boom!”)
Will Smith (“King Richard”)
Denzel Washington (“The Tragedy of Macbeth”)

Cea mai bună actriţă în rol principal

Jessica Chastain (“The Eyes of Tammy Faye”)
Olivia Colman (“The Lost Daughter”)
Penélope Cruz (“Parallel Mothers”)
Nicole Kidman (“Being the Ricardos”)
Kristen Stewart (“Spencer”)

Cel mai bun actor în rol secundar

Ciarán Hinds (“Belfast”)
Troy Kotsur (“CODA”)
Jesse Plemons (“The Power of the Dog”)
J.K. Simmons (“Being the Ricardos”)
Kodi Smit-McPhee (“The Power of the Dog”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar

Jessie Buckley (“The Lost Daughter”)
Ariana DeBose (“West Side Story”)
Judi Dench (“Belfast”)
Kirsten Dunst (“The Power of the Dog”)
Aunjanue Ellis (“King Richard”)

Cel mai bun scenariu adaptat

“CODA” scenariu de Siân Heder
“Drive My Car” scenariu de Ryusuke Hamaguchi, Takamasa Oe
“Dune”, scenariu de Jon Spaihts, Denis Villeneuve, Eric Roth
“The Lost Daughter”, scenariu de Maggie Gyllenhaal
“The Power of the Dog”, scenariu de Jane Campion

Cel mai bun scenariu original

“Belfast”, scris de Kenneth Branagh
“Don’t Look Up”, scris de Adam McKay; story de Adam McKay, David Sirota
“King Richard”, scris de Zach Baylin
“Licorice Pizza”, scris de Paul Thomas Anderson
“The Worst Person in the World”, scris de Eskil Vogt, Joachim Trier

Cea mai bună imagine

“Dune”, Greig Fraser
“Nightmare Alley”, Dan Laustsen
“The Power of the Dog”, Ari Wegner
“The Tragedy of Macbeth”, Bruno Delbonnel
“West Side Story”, Janusz Kaminski

Cel mai bun montaj

“Don’t Look Up”, Hank Corwin
“Dune”, Joe Walker
“King Richard”, Pamela Martin
“The Power of the Dog”, Peter Sciberras
“Tick, Tick…Boom!”, Myron Kerstein şi Andrew Weisblum

Cel mai bun film internaţional

“Drive My Car” (Japonia) – Ryûsuke Hamaguchi

“Flee” (Danemarca) – Jonas Poher Rasmussen

“The Hand of God” (Italia) – Paolo Sorrentino

“Lunana: A Yak in the Classroom” (Bhutan) – Pawo Choyning Dorji

“The Worst Person in the World” (Norvegia) – Joachim Trier

Cea mai bună animaţie de lungmetraj

“Encanto”
“Flee”
“Luca”
“The Mitchells vs. the Machines”
“Raya and the Last Dragon”

Cel mai bun documentar de lungmetraj

“Ascension” (r. Jessica Kingdon)
“Attica” (r. Stanley Nelson, Traci A. Curry)
“Flee” (r. Jonas Poher Rasmussen)
“Summer of Soul (…Or, When the Revolution Could Not Be Televised)” (r. Ahmir “Questlove” Thompson)
“Writing With Fire” (r. Rintu Thomas, Sushmit Ghosh)

Cea mai bună scenografie

“Dune”
“Nightmare Alley”
“The Power of the Dog”
“The Tragedy of Macbeth”
“West Side Story”

Cele mai bune costume

“Cruella”
“Cyrano”
“Dune”
“Nightmare Alley”
“West Side Story”

Cea mai bună muzică originală

“Don’t Look Up”, Nicholas Britell
“Dune”, Hans Zimmer
“Encanto”, Germaine Franco
“Parallel Mothers”, Alberto Iglesias
“The Power of the Dog”, Jonny Greenwood

Cel mai bun sunet

“Belfast”
“Dune”
“No Time to Die”
“The Power of the Dog”
“West Side Story”

Cea mai bună melodie originală

“Be Alive” din “King Richard”, muzică şi versuri de Dixson şi Beyoncé Knowles-Carter

“Dos Oruguitas” din “Encanto”, muzică şi versuri de Lin-Manuel Miranda

“Down To Joy” din “Belfast”, muzică şi versuri de Van Morrison

“No Time To Die” din “No Time to Die”, muzică şi versuri de Billie Eilish şi Finneas O’Connell

“Somehow You Do” din “Four Good Days”, muzică şi versuri de Diane Warren

Cel mai bun machiaj şi cea mai bună coafură

“Coming 2 America”
“Cruella”
“Dune”
“The Eyes of Tammy Faye”
“House of Gucci”

Cele mai bune efecte vizuale

“Dune”
“Free Guy”
“No Time to Die”
“Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings”
“Spider-Man: No Way Home”