Nominalizările UNITER: Scrisoare deschisă doamnei Emilia Popescu şi breslei teatrale
https://www.ziarulmetropolis.ro/nominalizarile-uniter-scrisoare-deschisa-doamnei-emilia-popescu-si-breslei-teatrale/

Premiile Uniunii Teatrale din România (UNITER) vor fi decernate pe 28 aprilie. Ca şi în alţi ani, nominalizările au stârnit controverse. Regizorul Radu Popescu spune că acestea nu au abordat problemele reale ale teatrului românesc.

Un articol de Radu Popescu|14 aprilie 2014

Stimată doamnă Emilia Popescu, stimaţi colegi artişti ai breslei teatrale,

Se apropie decernarea Premiilor UNITER pe anul 2013, moment festiv și moment de bilanț. La momentul nominalizărilor s-au iscat ceva discuții de contestare, așa  cum era de așteptat. Spre surprinderea mea, discuțiile s-au legat prea puțin de nominalizări în sine. Prea puţine remarci cu privire la anumite spectacole sau artiști care ar fi meritat o nominalizare și care nu se regăsesc pe listă.

Nici o remarcă pentru lucrurile bune care s-au întâmplat anul acesta, poate și prin meritul direct al unui Juriu tânăr: este pentru prima dată când Argumentul a fost făcut public (chiar și așa, cu un limbaj prețios, care a fost taxat ca atare); este pentru prima dată când o producție independentă este „aproape nominalizată” („Parallel” – păcat că acest lucru nu s-a și întâmplat), iar o altă producție din această zonă a fost remarcată – „Poezia Visului” după poezia lui Emil Botta, cu Lari Giorgescu și în realizarea doamnei Miriam Răducanu.

Deci – foarte puține discuții de fond, despre producții și artiști, și foarte multe discuții despre limbaj.

Atât doamna Emilia Popescu, cât și persoanele care s-au alăturat indignării, au fost deranjate de ceea ce a părut un atac la adresa spectacolelor și a artiștilor cu succes de public. S-a ironizat pe tema „valoare reprezentativă” / „valoare nereprezentativă” ca și cum distincția ar fi un nonsens. Nu, nu este. Caragiale este reprezentativ pentru teatrul românesc de sfârșit de secol 19; Eugene Ionesco nu este reprezentativ pentru teatrul românesc din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut și nici măcar pentru cel francez, fiind un deschizător de drum. Dar nu cred că este aici locul să facem nici analiză gramaticală și lingvistică, nici un eseu despre istoria teatrului.

Deoarece doamna Emilia Popescu este un artist important, atât Juriul de Selecție, cât și dl. Caramitru în persoană s-au grăbit să răspundă public, cu argumente mai mult sau mai puțin plauzibile, care s-au învârtit iarăși în jurul „exprimărilor” prețioase din amintitul Argument. Și cu asta, batista s-a așternut lin pe țambal…

Trist, foarte trist.

Pentru că, într-un sistem despre care multă lume spune că merge rău, indignarea e bună, iată și câteva subiecte pentru care aș fi fost fericit dacă s-ar fi manifestat o indignare publică din partea unui artist important al breslei:

1. Lipsa de șanse acordate tinerilor

Acum o lună – două, TNB a lansat un concurs de proiecte dedicat tinerilor artiști. Pentru că este primul astfel de proiect de după Revoluție, lumea l-a aplaudat călduros; nimeni nu a mai apucat să se indigneze pentru faptul că tinerii artiști erau invitați să presteze gratis… de una din cele mai bogate instituții de spectacole din România.

S-a acordat astfel girul, s-a creat un precedent periculos, prin care se afirmă (dat fiind că aceste lucruri erau exprimate negru pe alb și nu lăsate „în umbră”) că artistul tânăr prin definiție trebuie să moară de foame, să fie umilit și să nu fie plătit pentru arta sa.

Ce se întâmplă de fapt prin afirmarea acestei practici ca politică generală? În fond, viața e dură și cine nu se descurcă – asta e. Prin această politică se distruge o mare parte din potențialul, din energia generației tinere. Un actor nu este, nu trebuie să fie un prestator care vine cu două ore înainte de spectacol, dă un text și intră pe scenă și își face treaba precum un instalator. Un actor ar trebui să fie o persoană sensibilă, cultă, trecută prin anumite experiențe, exersată în spectacole, experimente, ateliere…

Când un actor tânăr trebuie să facă pe ospătarul opt sau zece ore pe zi nu prea mai e loc pentru mare artă; când un spectacol independent are de trecut mai întâi prin o sută de mii de dificultăți de ordin material, o bună parte din potențialul artistic se poate pierde; se pierde concentrarea, se pierde acumularea de energii care necesită timp…

În momentul în care tu, ca Teatru Național, girezi un concurs în care artistul tânăr trebuie să presteze câteva luni gratis, pe principiul că i se face o onoare să pășească în Templul Artei – atunci favorizezi și afirmi ideea actorului ca instalator, ca prestator de servicii. Atunci de ce ne mai plângem că nu avem generații noi de artiști? Cine și ce a făcut pentru aceste generații noi, ca ele să crească și să se dezvolte?

2. Banii

A.F.C.N. este singura instituție din România care acordă, pe criterii transparente și de competitivitate, bani pentru sectorul artistic independent. Din acești bani trăiesc sute de artiști din toate domeniile; categorii sociale defavorizate au acces gratuit sau participă în proiecte educative și/sau culturale; sunt vizate educația culturală, proiectele muzicale, teatrale, de arte vizuale independente, patrimoniul material și imaterial. Zeci de festivaluri și proiecte originale au fost finanțate în timp de această instituție, cu toată birocrația aferentă; totuși o instituție binevoitoare.

Un singur teatru finanțat de Primărie, care are 30-40 de angajați, dintre care vreo 20 de artiști, produce anual între cinci și opt spectacole de teatru pentru câteva mii de spectatori (oricum privilegiați) din București. Acești spectatori plătesc la intrare un bilet. Cu toate astea, bugetul anual al unui astfel de teatru este mai mare decât cel al AFCN, care finanțează majoritar evenimente și proiecte unde intrarea este liberă. Se oferă cineva pentru indignare?

3. Educația și cultivarea publicurilor

Teatrele pentru copii și tineret din țară, ca și școala care formează astfel de profesioniști, sunt într-o continuă degradare; nu există la nivelul Ministerului Culturii și nici la nivelul majorității teatrelor vreun program sau vreo minimă preocupare pentru publicul tânăr, pentru realizarea de spectacole dedicate acestui public sau pentru creșterea viitorului public pentru teatru. Care la nivel european reprezintă una dintre preocupările majore, nominalizată ca principiu de bază în Programul Europa Creativă 2014-2020.

În consecință, dacă pe termen scurt există un interes pentru teatru care îi entuziasmează pe manageri, mai ales pentru cele câteva teatre privilegiate „din centru”, pe termen lung se constată o degradare a instituțiilor teatrale: avem un public din ce în ce mai divizat, mai puțin educat, care nu știe să discearnă între o şușă și o producție de calitate. În consecință, managerii de teatru, în loc să fie preocupați de educarea publicului, se adaptează „pieței” (exact ca televiziunile pe care le acuzăm cu toții de incultură și de grobianism).

Producția teatrelor de stat este împărțită între comedii pentru public – pentru orice fel de public; spectacole „de artă” – pentru publicul educat și tot mai îmbătrânit, cele făcute „ca să ia UNITERUL”; și teatru contemporan care se plasează undeva între cele două, pentru a mima mai bine adecvarea la prezent.

Nu există spectacole cu scop educativ; nu există spectacole pentru adolescenți; nu este încurajată în nici un fel dramaturgia contemporană locală – adevărata marcă a prezentului, mult mai mult decât dramaturgia importată din alte țări.

Consecința directă a acestei atitudini este pierderea relevanței sociale a teatrului ca instituție. Dacă în anii ’90 spectacolul „Îngeri în America” montat de Theodor Cristian Popescu la Nottara se juca cu jandarmeria și ASCOR-ul la ușă, montarea aceluiași text la Teatrul Metropolis de către dl. Frunză acum un an și ceva (ambele părți – două spectacole – șase ore!) nu naște decât obișnuitele cronici de specialitate… și nu cred că vorbim despre creșterea gradului de toleranță a societății, ci de schimbarea opticii generale asupra teatrului, care a devenit simplu loc de divertisment sau de „cultură”.

Teatrul nu mai reprezintă în societatea românească un loc viu în care să se dezbată problemele actualității sau care să dea naștere unor reacții aprinse.

Degeaba ne indignăm asupra statutului nostru, cum (poate pe bună dreptate) a făcut doamna Emilia Popescu, dacă acest statut determină o poziție mai sus sau mai jos într-o lume tot mai izolată și tot mai puțin apreciată la nivel social…

Întorcându-ne la premiile UNITER, care au declanșat aceste discuții… Un premiu (sau un Argument pentru o nominalizare, sau o cronică de teatru, pozitivă sau negativă) poate fi unul din următoarele lucruri:

  • o recunoaștere care poate impulsiona artistul și îl poate stimula în continuare să creeze la cote maxime;
  • o garanție că respectivului artist i se vor oferi pe viitor condiții, șanse optime de a prezenta noi și noi creații; la acest nivel premiul sau nominalizarea poate fi un „cec în alb” din partea breslei pentru respectivul artist, ca el să continue… Asta dacă ar exista o piață competitivă și dacă majoritatea premianților nu ar rămâne, și înainte și după premiu, cantonați în același sistem, la mâna managerilor din teatrele de stat;
  • un semnal, o direcție; pentru cei preocupați de clasamente sau estetici poate fi un semn că, la un anumit nivel, acceptat de către majoritatea breslei, sunt apreciate un anumit gen de creații, un anumit gen de teatru;
  • lipsa nominalizării unei creații valoroase, din varii motive, poate fi o piedică în creația pe viitor a respectivilor artiști; o piedică internă, lipsa unei stimulări și a recunoașterii, lipsa „presiunii pozitive” și chiar a câștigului în materie de marketing cultural, tradus în aflux de spectatori și în încasări;
  • mai grav este, la un nivel mult mai subtil, al expresiei, dacă un artist se lasă influențat de o cronică negativă, de lipsa de recunoaștere, de lipsa actului critic în sine, de indiferență sau lipsă de înțelegere – și renunță la anumite valori intrinseci actului artistic; dacă se lasă influențat de comercial sau de presiunea esteticii majoritare, dacă face compromisuri la nivelul profund al creației.

Eu cred că un artist care are ceva de spus, ceva important, care arde pentru arta sa – nu are nevoie de premii. Cu atât mai mult nu are nevoie să facă sintaxă pe argumentația unor premii sau să se simtă jignit de acestea. Singurul lucru care ar trebui să îl indigneze și pentru care ar trebui să se lupte este dreptul său de a crea în condiții decente, de a se exprima pe sine, preocupările și opiniile sale asupra lumii, în fața unui public. Eventual să se lupte pentru acest public și pentru ca acesta să nu mai fie pervertit prin acte de impostură artistică.

Nu cred că nominalizările UNITER, premiile UNITER sau Argumentul tulbură cu ceva apele în sistemul teatral românesc astfel încât acestea să necesite o discuție indignată la nivel de principii. Nici unele nu au vreo minimă legătură  cu problemele grave, reale, semnalate mai sus.

Nominalizările de anul acesta, cu minima deschidere și cele câteva puncte pozitive amintite (apropo de artiștii tineri și de mișcarea independentă), precum și discuțiile și indignările lipsite de substanță de după, nu sunt decât expresia exactă a Sistemului: elitist, centrat pe competiție (și nu pe creație, inovație sau adevăr artistic), invidios și lipsit de generozitate.

Caravana merge înainte.

Text de opinie semnat de Radu Popescu, regizor si dramaturg, coordonator al Teatrului Apropo, preluat cu acordul autorului, de pe blogul personal.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

09
/06
/20

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.