Nora Iuga: Artiștii tineri văd totul în negru
https://www.ziarulmetropolis.ro/nora-iuga-artistii-tineri-vad-totul-in-negru/

Scriitoarea Nora Ioga a susţinut o conferinţă la Teatrul Naţional din Bucureşti în care a vorbit despre farmecul Bucureştiului, despre erotism şi a povestit cum a ajuns să scrie poezie pentru că Radu Beligan a împiedicat-o să devină actriţă.

Un articol de Monica Andronescu|4 martie 2016

Despre primele poezii

Mi s-a întâmplat azi cel mai puternic vis pe care l-am avut o viață întreagă. Mă aflu pe o scenă a Teatrului Național… Eu am vrut întotdeauna să fiu actriță, n-am visat deloc să fiu poetă, probabil tocmai din cauza asta am scris poezie. La 12 ani am scris primele două poezii, mizerabile, inspirate de primăvara de afară și de faptul că tatăl meu, violonist, cânta în camera de alături. 12 ani e o vârstă extraordinară, plină de reverberații interioare care conțin un început de erotism. Probabil că așa s-a produs acea scânteie. Pe urmă nu am mai scris nimic până la vârsta de 35 de ani. Nu aveam de gând să devin poetă.

Despre visul de a deveni actriță

Voiam să fiu actriță. Aveam 17 ani, eram aproape o copilă. Simțeam că-mi place teatrul la nebunie. M-am prezentat la examen și președintele comisiei era Radu Beligan, un bărbat foarte tânăr la acel moment. Lângă el mai erau Clody Bertola și Beate Fredanov. Eu, prostuță, mi-am ales ceva totalmente nepotrivit. Eram destul de libertină, frivolă și obrăznicuță pentru vremea aceea. Și domnul Beligan, după ce mi-am declamat eu poeziile cu mult patos, a zis că e exclus și că nu pot deveni actriță. Cele două doamne m-au pus să mă mișc pe scenă, mi-au dat niște probe de mimică și mi-au dat o șansă, au zis că sunt bună. Dar dl Beligan nu s-a lăsat deloc înduplecat și a spus ca având o asemenea dicție n-o să pot fi actriță niciodată.

Despre suflet

Sufletul este amorul platonic al creierului… Așadar, artistul nu trăiește numai în sfera lui intelectuală sau senzorială, ci și în cea trupească, carnală. Arta se simte în tot ceea ce ai. Și trebuie să ai organ artistic.

Despre sfârșitul lumii

Toate aceste tehnologii uluitoare ne sperie, pentru că ni se pare că aduc sfârșitul lumii. Dar poate că lumea trebuie să se primenească, de-asta sunt și migrațiile, noi am îmbătrânit îngrozitor și am obosit. Suntem dezabuzați și plictisiți și vedem totul în negru. E foarte posibil să fie nevoie să se producă o răsturnare a lucrurilor de care ne e frică, pentru că orice răsturnare începe cu un dezastru. Cum a fost și potopul… Dar după aia totul începe și crește. Eu așa cred că funcționează universul. Sus, jos, sus, jos… Dialectica conduce totul. Mișcarea și devenirea.

Despre lume și individ

Ce e mai puternic? Individul? Sau lumea care e formată din toți indivizii? Asta e o chestiune care se poate discuta și în teatru, și în cazul literaturii. Eu am ajuns la o saturație teribilă în cei zece ani pe care i-am petrecut mai mult în Germania decât în România. Acolo am avut posibilitatea să citesc foarte multă literatură, axată numai pe politic și pe social, eventual și economic și foarte puțin pe viața interioară a individului, încât m-am plictisit teribil de lumea asta care zice că ajunge la un stadiu mult mai bun de dezvoltare, dacă se implică în felul ăsta, cu tot ce are, în viața socială și politică. Așa că la ora actuală am ajuns să nu mai citesc decât romane japoneze. Pentru că acolo individul e rege, e lumea, e totul, individul cu viața lui interioară, cu infirmitățile lui, cu bucuriile lui.

Despre valoare și celebritate

Care e deosebirea între celebritate și notorietate? Sau, și mai bine spus, între valoare și notorietate. Cine este calitativ superior? Cel care e iubit de toată lumea, pentru că știe să se coboare la ceea ce cere lumea? Sau cel care-și rămâne sieși devotat și nu-l interesează, chiar dacă lumea nu vrea să-l vadă, dar îl interesează cât material neprețuit poartă adânc ascuns în el și aproape că nu vrea să fie văzut de toată lumea?

Despre București

Iubesc Bucureștiul la nebunie, pentru că este și el atât de nebun, pentru că se dă peste cap tot timpul, își ridică poalele în sus, e un fel de florăreasă colorată în galben și roșu și în toate culorile, câteodată miroase urât, pentru că nu se prea spală, dar are niște dinți albi minunați și când râde înflorește totul în jur. Știe să se bucure de toate cele, știe să înjure până nu mai poate… Cum naiba să nu-l iubești? Cred că numai un om sec poate să nu-l iubească și să nu iubească România și pe români așa cum sunt, cu toate relele lor. Există mai mulți oameni în străinătate care ne iubesc așa cum suntem, decât românii noștri, care s-au stabilit în străinătate și care, credeți-mă, că nu mai contenesc să ne vorbească de rău. E lucrul care pe mine la ora actuală mă doare cel mai tare.

Despre artiștii români

Sunt foarte tristă că în ziua de azi artistul nostru tânăr și scriitorul român vede totul într-un negru înfricoșător. Totul e negru, totul se destramă, nu mai există nimic care să te bucure, se apasă pe viscere, se rup intestine. Dar Dumnezeule, bucură-te că răsare soarele, că se schimbă anotimpurile, bucură-te că mergi, bucură-te că respiri… că bei o ulcică de apă proaspătă, că vezi o vacă – încă mai vezi o vacă sau un cal mergând prin București. Astea sunt daruri ale naturii, există oameni care nu le mai au. De ce nu ne gândim așa?

Despre erotism

Eu îndrăznesc să râd în poezie sau să-mi dau fustele peste cap – pentru că eu nu-s o rușinoasă, dimpotrivă. Ba chiar la 85 de ani sunt o nerușinată… Eu pot să scriu poezii de dragoste, în care să existe un erotism destul de apăsat chiar și la vârsta asta. Pentru că toate astea nu se pierd. Ne-a dat Dumnezeu memoria, ca să nu ne pierdem acele simțuri care pe vremuri ne dădeau voluptăți inimaginabile. Nu le pierdem, le putem retrăi și le simțim, în corpul nostru circulă hormoni de toate soiurile. Noi simțim dorința în continuare și la 100 de ani. Iar dorința însăși este o plăcere foarte mare.

Foto: Florin Ghioca

11
/05
/20

Proiectul „Dăruiește ziua ta”, încearcă să rescrie povestea din care facem cu toții parte. Mai mulţi scriitori s-au alăturat demersului și au împărtășit povești ce nu aveau mereu cel mai frumos final, dar și-au provocat cititorii să rescrie povestea și să transforme finalul într-unul fericit și plin de curaj.

27
/03
/20

Radu Jude a creat filmul “Tipografic Majuscul”, care, până să fie carantină, putea fi văzut în cinematografe. Totodată, aceeași poveste poate fi văzută și la teatru, la Odeonul bucureștean. “Tipografic Majuscul”, spectacol de Gianina Cărbunariu, a avut premiera în urmă cu șapte ani și nu și-a pierdut importanța.

11
/02
/20

Pentru că în acest an se împlinesc 85 de ani de când nu mai trăiește Panait Istrati, vă propunem să ni-l amintim pe acest mare scriitor român de limbă franceză, astăzi mai degrabă uitat, un vagabond de geniu și neobosit căutător al dreptății pe pământ (despre care avea să afle, spre finalul vieții, că e totuși incompatibilă cu natura umană).