Nou în librării: „Iată-mă” de Jonathan Safran Foer (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/nou-in-librarii-iata-ma-de-jonathan-safran-foer-fragment/

Miercuri, 14 iunie, de la ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) găzduieşte lansarea romanului „Iată-mă” de Jonathan Safran Foer, una dintre cele mai aşteptate cărţi Humanitas Fiction din această vară şi bestseller al editurii la Bookfest 2017, din care vă invităm să descoperiţi un fragment.

Un articol de Liliana Matei|13 Iunie 2017

Romanul a apărut după o pauză de unsprezece ani de la publicarea bestsellerurilor Totul este iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape care l-au consacrat pe Jonathan Safran Foer ca unul dintre cei mai importanţi scriitori din generaţia sa. Iată-mă s-a bucurat, de asemenea, de apreciere internaţională atât din partea publicului, cât şi din partea criticii, devenind în scurt timp de la apariţie bestseller New York Times, fiind declarată cea mai bună carte a anului 2016 de Times Literary Suplement şi situându-se în topul cărţilor apărute anul trecut în unele dintre cele mai prestigioase publicaţii literare internaţionale.

La eveniment vor vorbi Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare, Cosmin Ciotloş, critic literar şi Andra Matzal, jurnalist cultural şi unul dintre cei doi traducători ai romanului. Actorul Adrian Ciobanu ne va citi un fragment din roman. Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction, va fi moderatorul întâlnirii.

Iată-mă e radiografia dureros de sinceră şi cât se poate de amuzantă a unei despărţiri. E epopeea unei familii evreieşti din Washingtonul zilelor noastre, cu toată istoria pe care o duce-n spate şi prezentul care îi scapă printre degete. E cronica lumii în care bâjbâim într-un echilibru fragil. E cartea în care te uiţi ca într-o oglindă, cu teamă şi fascinaţie.

Cu mult umor, dar şi cu adâncă melancolie, Foer construieşte o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreieşti din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni şi demolează, nivel după nivel, construcţia existenţei ei intime şi sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viaţa şi care se dovedeşte a fi mai fragil şi mai vulnerabil decât şi-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“, după propria caracterizare, şi Jacob, soţul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max şi Benjy —trei copii cu personalităţi complexe şi sofisticate —, în confortul metropolei americane, ducând o viaţa tihnită, îmbogăţită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puţin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soţului ei mai multe mesaje cu un conţinut sexual explicit, totul sare în aer, scoţând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeaşi inventivitate plină de energie, ireverenţă hilară şi impetuozitate emoţională din Totul e iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar şi cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

„Jonathan Safran Foer a reinventat romanul experienţei evreilor americani, devenind, pe drept cuvânt, strălucitul moştenitor literar al lui Bernard Malamud, Saul Bellow şi Philip Roth.“ (Counterpunch)

Jonathan Safran Foer s-a născut în 1977, la Washington, D.C. Studiază literatura şi filozofia la Princeton University, unde ia mai multe premii de creative writing şi este remarcat de scriitoarea Joyce Carol Oates, iar în 2000 i se acordă premiul Zoetrope. Publică povestiri în reviste prestigioase ca Paris Review, Conjunctions, The New York Times şi The New Yorker. Este editorul antologiei de succes A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by the Works of Joseph Cornell, un bestseller pe lista Boston Globe. În 1999 pleacă în Ucraina pentru a face cercetări asupra biografiei bunicului său, călătorie care îi inspiră romanul de debut, Totul e iluminat (Everything Is Illuminated, 2002; Humanitas Fiction, 2008, 2012), care a fost recompensat cu două premii prestigioase, Guardian First Book Prize şi National Jewish Book Award, şi ecranizat în 2005, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal. Al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005; Humanitas Fiction, 2007, 2012), se bucură de acelaşi succes, fiind ecranizat în 2011, în regia lui Stephen Daldry, cu Thomas Horn, Tom Hanks, Sandra Bullock şi Max von Sydow.
Filmul a fost nominalizat la două premii Oscar şi a primit Premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Palm Springs.

În 2009 Jonathan Safran Foer publică o nouă carte, de non-fiction, Eating Animals, despre semnificaţiile culturale ale mâncării şi noul curent vegan. În 2010 îi apare volumul Tree of Codes, carte şi obiect de artă totodată, realizat prin tăierea şi reîmbinarea unor cuvinte din povestirea Strada Crocodililor (versiunea engleză) de Bruno Schulz. Romanul Iată-mă (Here I Am; Humanitas Fiction, 2017) vede lumina tiparului în 2016, devenind imediat bestseller New York Times. Romanele lui Jonathan Safran Foer sunt traduse în peste 35 de limbi.

„Iată-mă“ de Jonathan Safran Foer a apărut în colecţia „Raftul Denisei“, traducerea fiind semnată de Andra Matzal şi Cosmin Postolache. Accestul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.

Iată-mă (fragment din roman)

Julia şi Jacob stăteau în baie, fiecare în faţa chiuvetei lui. Chiuvetă dublă: o dotare foarte căutată în vechile case din Cleveland Park, la fel ca plintele cu model alambicat care mărgineau podelele acoperite cu parchet, şemineele originale şi candelabrele pe gaz. Deosebirile dintre case erau aşa de puţine, încât micile diferenţe trebuiau celebrate, altfel toată lumea ar fi muncit prea mult pentru prea puţin. Pe de altă parte, cine-şi doreşte cu adevărat chiuvete duble?

Ştii ce m-a întrebat Benjy adineaori? spuse Jacob, uitându-se în oglinda de deasupra chiuvetei.

Dacă lumea va exista multă vreme de acum înainte, vor fi şi fosile de fosile?

Cum ai…?

Difuzorul din camera lui ştie tot.

Corect.

Când era cineva în preajmă, Jacob îşi curăţa mai mereu dinţii cu aţă dentară. După patruzeci de ani de folosit aţa dentară doar din când în când, avusese numai trei carii – cât timp economisit. În seara aceea, când soţia lui era de faţă, şi-a curăţat bine dinţii. Voia să petreacă puţin timp în faţa chiuvetelor alăturate. Sau să amâne puţin momentul culcării în acelaşi pat.

Când eram copil, mi-am creat propriul sistem poştal. Am improvizat un ghişeu într-o cutie de frigider. Mama mi-a cusut o uniformă. Aveam chiar şi timbre cu faţa bunicului.

De ce-mi spui asta? întrebă ea.

Nu ştiu, zise el, cu un fir de aţă între dinţii din faţă. Mi-a venit pur şi simplu în minte.

De ce ţi-a venit în minte?

Vorbeşti ca dr. Silvers, chicoti el.

Ea nu chicoti.

Ţie-ţi place de dr. Silvers.

N-aveam nimic de trimis, spuse el, aşa că am început să-i scriu scrisori mamei mele. Ce mă atrăgea pe mine era sistemul în sine, nu-mi păsa de mesaje. În orice caz, în prima i-am scris „Dacă citeşti asta, înseamnă că sistemul nostru poştal funcţionează!“ Țin minte perfect lucrul ăsta.

Al nostru, zise ea.

Ce?

Al nostru. Sistemul nostru. Nu sistemul meu.

Poate că am scris al meu, spuse el, derulându-şi de pe degete aţa care-i lăsase urme ca de inel. Nu mai ţin minte.

Ba da.

Nu ştiu.

Ba ştii. Şi tocmai de-asta îmi povesteşti mie.

A fost o mamă extraordinară, spuse el.

Ştiu asta. Mereu am ştiut-o. Reuşeşte să-i facă pe băieţi să se simtă ca şi când nimeni pe lume n-ar fi mai bun decât ei, dar şi că nici ei nu sunt mai buni ca alţii. E un echilibru greu de obţinut.

Tata nu-l găseşte.

Tatăl tău nu găseşte nici un echilibru.

Amintirile dispărură deja.

Julia luă periuţa de dinţi şi i-o dădu soţului ei.

Jacob se strădui să spună ceva ce se încăpăţâna să nu iasă din gura lui, apoi zise:

Nu mai avem pastă de dinţi.

Mai e una în dulăpior.

În timp ce se spălau pe dinţi, se lăsă liniştea. Dacă în fiecare seară petreceau zece minute pregătindu-se de culcare – şi cu siguranţă atâta petreceau, cel puţin acesta era un lucru cert – însemna în total şaizeci de ore pe an. Mai multe ore de pregătire de culcare decât ore petrecute împreună în vacanţă. Erau căsătoriţi de şaisprezece ani. În momentul acela, petrecuseră deja echivalentul a patruzeci de zile pregătindu-se de culcare, aproape întotdeauna în faţa mult râvnitelor şi singuraticelor chiuvete duble, aproape întotdeauna în tăcere.

La câteva luni după mutare, Jacob şi băieţii aveau să-şi creeze propriul sistem poştal. Max devenise din ce în ce mai retras. Râdea mai puţin, se încrunta mai puţin, mereu căuta locul cel mai apropiat de fereastră. Jacob putea să nege, dar ceilalţi începuseră să observe şi să aducă vorba despre asta – într-o zi, la masă, Deborah l-a luat deoparte şi l-a întrebat: „Ție cum ţi se pare Max?“

Jacob a cumpărat mai multe cutii poştale vechi de pe Etsy şi a fixat câte una pe uşa dormitorului fiecărui copil, apoi una pe uşa dormitorului lui. Le-a spus că vor avea propriul sistem poştal secret, care va fi folosit pentru acele mesaje ce par imposibil de rostit cu voce tare.

Aşa cum lăsau oamenii bilete la Zidul Plângerii, sugeră Benjy.

Nu, se gândi Jacob, dar spuse:

Da. Oarecum.

Doar că tu nu eşti Dumnezeu, spuse Max, lucru care, deşi cât se poate de evident şi în ciuda poziţiei pe care Jacob ar fi vrut s-o adopte copiii lui (ca atei, ca oameni care nu se tem de părinţii lor), a usturat un pic.

Verifica în fiecare zi cutia poştală. Benjy a fost singurul care i-a scris vreodată: „Pace în lume“, „Zi cu zăpadă“, „Un TV mai mare“.

Erau multe lucruri dificile pentru un părinte singur: logistica pregătirii celor trei copii pentru şcoală, cu doar două mâini, coordonarea unui volum de transporturi comparabil cu cel al turnului de control al aeroportului Heathrow, multitasking-ul care face posibil multitasking-ul. Dar cea mai mare provocare era să găsească timp pentru discuţii cu copiii. Erau mereu împreună, era mereu agitaţie, mereu trebuia făcut ceva şi nu avea pe nimeni cu care să împartă treburile. Aşa că, atunci când se iveau situaţii de tip unu-la-unu, simţea totodată nevoia de a profita de ele (oricât de nefiresc ar fi fost momentul respectiv) şi o doză concentrată din vechea teamă de a spune prea mult sau prea puţin.

Într-o seară după crearea sistemului poştal, în timp ce Sam îi citea lui Benjy înainte de culcare, Max şi Jacob s-au trezit făcând pipi în aceeaşi toaletă.

Să nu ne-ncrucişăm razele, Ray.

Hm?

E din Ghostbusters.

Ştiu că e un film, dar nu l-am văzut niciodată.

Glumeşti.

Nu.

Dar ţin minte că ne-am uitat…

Nu l-am văzut niciodată.

OK. Mă rog, e o scenă teribilă, în care ăştia trag pentru prima oară cu chestiile-alea ale lor cu protoni, şi Egon spune „Să nu ne-ncrucişăm razele, Ray“, fiindcă s-ar fi întâmplat o chestie apocaliptică, şi de-atunci, mă gândesc mereu la asta când mi se întâmplă să fac pipi cu altcineva în aceeaşi toaletă. Dar se pare c-am terminat amândoi, şi-acum chiar n-are nici un sens.

Cum zici tu.

Am observat că nu mi-ai lăsat nimic în cutia poştală.

Da. O să-ţi las.

Nu-i obligatoriu. Doar m-am gândit că în felul acesta ai putea să spui ce ai pe suflet.

OK.

Toată lumea ţine lucruri pentru sine. Şi fraţii tăi. Şi eu. Şi mama. Dar ele pot îngreuna viaţa.

Îmi pare rău.

Nu, la tine mă refeream. Mi-am petrecut viaţa făcând eforturi uriaşe să mă apăr de lucrurile de care mă temeam cel mai tare, iar în cele din urmă n-ar fi corect să spun că nu era nimic de temut, dar poate că n-ar fi fost aşa rău să-mi înfrunt temerile. Poate că toate eforturile mele au înrăutăţit lucrurile. Ţin minte noaptea în care am plecat la aeroport. V-am pupat pe toţi, de parcă ar fi fost o călătorie ca oricare alta, şi v-am zis ceva de genul: „Ne vedem într-o săptămână, două“. Şi când mă pregăteam de plecare, mama m-a întrebat ce mai aşteptam. Mi-a zis că era un moment important şi că probabil simţeam ceva important, şi voi la fel.

Dar nu te-ai întors şi nici n-ai mai zis altceva.

Mi-era prea frică.

De ce îţi era frică?

Nu avea de ce să-mi fie frică. Tocmai asta încerc să-ţi spun.

Ştiu că în realitate n-avea de ce să-ţi fie frică. Dar de ce ţi-a fost frică?

De faptul că avea să se întâmple cu adevărat?

Că plecai?

Nu. Gândindu-mă la ce aveam. La ce avem.

Julia şi-a vârât periuţa de dinţi adânc sub obraz şi şi-a aşezat palmele pe chiuvetă. Jacob scuipă şi spuse:

Îmi dezamăgesc familia, la fel cum ne-a dezamăgit şi tata pe noi.

Nu-i adevărat, zise ea. Dar nu-i de-ajuns ca să-i eviţi greşelile.

Ce?

Nu dezamăgeşti, spuse ea, scoţându-şi periuţa de dinţi din gură. Dar nu-i de-ajuns ca să-i eviţi greşelile.

Eşti o mamă extraordinară.

Ce te-a făcut să spui asta?

Mă gândeam că mama a fost o mamă extraordinară.

Julia îşi alungă mândria, făcu o pauză, de parcă ar fi cântărit dacă să vorbească sau nu, după care zise:

Nu eşti fericit.

De ce-ai spune asta?

Fiindcă e adevărul. Pari fericit. Poate chiar crezi că eşti fericit. Dar nu eşti.

Crezi că sunt deprimat?

Nu. Cred că pui un preţ enorm pe fericire – a ta şi a altora – şi nefericirea ţi se pare aşa de ameninţătoare, încât ai prefera să te scufunzi cu tot cu epava, decât să recunoşti că există o fisură pe undeva.

Nu cred că lucrurile stau chiar aşa.

Şi da, cred că eşti deprimat.

Poate e doar mononucleoză.

Te-ai săturat să scrii un serial TV care nu-ţi aparţine şi pe care-l iubeşte toată lumea, în afară de tine.

Nu-l iubeşte toată lumea.

Mă rog, tu cu siguranţă nu.

Mie-mi place.

Şi îţi displace până şi să-ţi placă ceea ce faci.

Nu ştiu.

Ba ştii, spuse ea. Ştii că undeva înăuntrul tău e ceva – o carte, un serial, un film, orice – şi că, dac-ar putea ieşi la iveală, toate sacrificiile pe care simţi că le-ai făcut nu ţi se vor mai părea sacrificii.

Nu simt că a trebuit să…

Vezi cum ţi-ai schimbat cuvintele? Eu am zis sacrificiile pe care simţi că le-ai făcut. Tu ai zis a trebuit. Vezi diferenţa?

Doamne, ar trebui să-ţi iei un atestat şi-o canapea.

Nu glumesc.

Ştiu.

Şi ai obosit să te prefaci că ai o căsnicie fericită…

Julia.

— …şi urăşti să-ţi placă doar cea mai importantă relaţie din viaţa ta.

Adesea, lui Jacob îi displăcea Julia, uneori o ura, dar niciodată nu voise s-o rănească.

Nu-i adevărat, spuse el.

Eşti prea bun sau prea speriat ca s-o recunoşti, dar e adevărat.

Nu e.

Şi ai obosit să fii şi tată şi fiu.

De ce încerci să mă răneşti?

Dar nu încerc asta. Şi să ştii că există lucruri mai rele decât să-l răneşti pe celălalt, zise ea, aranjând pe raft diversele produse anti-îmbătrânire şi anti-moarte. Hai la culcare.

Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferenţiază căsnicia de orice alt tip de relaţie. N-o să găsim o cale de-a ajunge la o înţelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înşine, dar împreună. Oare câte conversaţii se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?

Uneori mergeau la culcare şi, odată ajunşi la orizontală, făceau un ultim efort de împăcare. Uneori, a merge la culcare face posibile lucruri altminteri imposibile în camera infinit de mare. Intimitatea de a te afla sub acelaşi aşternut, două cuptoare alimentând o singură căldură, dar fără a fi nevoie să se vadă unul pe altul. Sau poate lobul generozităţii era localizat în spatele creierului, unde se strângea atunci tot sângele.

Uneori, mergeau la culcare şi se rostogoleau către marginile saltelei, fiecare dintre ei dorindu-şi să fie regele, dorindu-şi ca totul să treacă, fără a avea destule oase în degete care să indice cu exactitate ce era acel tot. Să fi fost noaptea? Căsnicia? Întreaga situaţie delicată a vieţii de familie a acestei familii? Mergeau împreună la culcare nu fiindcă nu aveau de ales – kein briere iz oich a breire, cum spunea rabinul la o înmormântare în urmă cu trei săptămâni; a nu avea de ales e tot o alegere. Căsnicia e opusul sinuciderii, dar se apropie de ea prin prisma faptului că este un act definitiv de voinţă. Hai la culcare…

Iată-mă, roman de Jonathan Safran Foer. Traducere din engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache. Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. © Humanitas Fiction 2017. Bestseller Humanitas Fiction Bookfest 2017 * Bestseller New York Times

 

17
/11
/17

SCRISORI CĂTRE CEI DIN CĂRȚI Pe urmele jurnalistei și spioanei americane Marguerite Harrison, pe când bolșevismul începea.

16
/11
/17

Cartea „Spionul care a ieșit din joc” (traducere din limba engleză de Michaela Tache) a fost publicată în acest an la Editura Rao (tot în 2017, romanul, publicat inițial în 1963, a fost ecranizat de BBC).

16
/11
/17

Grupul Librarium anunță deschiderea unei noi librării în București în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național I.L. Caragiale. Evenimentul de lansare va avea loc joi, 16 noiembrie, începând cu ora 18:00. Vor fi prezenti la eveniment Ion Caramitru, directorul Teatrului Național, scriitorii Marius Chivu și Alex Tocilescu și Laura Câlțea, blogger cultural.

12
/11
/17

Scriitorul Bogdan Suceavă se va întâlni în perioada 17-23 noiembrie cu cititorii din Bucureşti şi Cluj, cu prilejul apariţiei celui mai nou volum, „Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, publicat recent la Editura Polirom, disponibil şi în format electronic.

07
/11
/17

Premiul Goncourt, cel mai prestigios trofeu din literatura francofonă, a fost decernat luni scriitorului Eric Vuillard pentru romanul "L'ordre du jour". Tot luni a fost atribuit și premiul Renaudot, care a revenit în acest an scriitorului Olivier Guez pentru volumul "La disparition de Josef Mengele".

01
/11
/17

O ediție foarte rară din "Swann", primul volum al romanului ''În căutarea timpului pierdut'', a fost vândut luni la casa de licitație Sotheby's cu peste o jumătate de milion de euro. O comoară pentru bibliofili, volumul este unul dintre cele cinci exemplare ale lui "Swann" imprimate pe hârtie japoneză sau "washi" de către Marcel Proust (1871-1922).

27
/10
/17

Colecția de nuvele „Cartea scurtelor iubiri eterne” (traducere din limba franceză de Dan Radu Stănescu) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2016.

24
/10
/17

Romanul „Uriașul îngropat”, de Kazuo Ishiguro (traducere din limba engleză de Vali Florescu), a fost publicat la Editura Polirom, în anul 2015. Kazuo Ishiguro a primit în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură.

21
/10
/17

În perioada 20-28 octombrie are loc a patra editie a HomeFest. Nouă zile în care bucureştenii se pot bucura de spectacole neconvenţionale de teatru sau dans, de lecturi, concerte şi performance-uri.

20
/10
/17

Cartea „O undiță pentru bunicul meu” (traducere din limba chineză de Irina Ivașcu) de Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000) a fost publicată la Editura Polirom, în 2017.

Page 1 of 7112345...102030...Last »