Noul Cinema Românesc a murit! Trăiască noul cinema românesc!
https://www.ziarulmetropolis.ro/noul-cinema-romanesc-a-murit-traiasca-noul-cinema-romanesc/

CRONICĂ DE FILM Nu e o întâmplare că regizorul lui „Poliţist, adjectiv”, unul dintre filmele emblematice ale Noului Cinema Românesc, oferă cel mai neaşteptat lungmetraj al ultimilor ani, care poate aduce o schimbare de direcţie. „La Gomera” este o reconfirmare: Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român.

Un articol de Ionuţ Mareş|22 August 2019

Ultimii ani au adus mai multe dovezi că Noul Cinema Românesc se schimbă atât tematic, cât şi stilistic. Realismul nu mai este singura direcţie.

Primul semn mai important a fost „Aferim!”, filmul din 2015 al lui Radu Jude, premiat pentru regie la Berlin. Filmul a însemnat o reajustare atât în cariera lui Radu Jude, cât şi pentru Noul Val.

Apoi indiciile diversificării s-au înmulţit. Pe de o parte, au debutat regizori preocupaţi de un anume cinema de gen (de inspiraţie americană), unii validaţi de festivaluri: Bogdan Mirică – „Câini” (2016), Daniel Sandu, cu „Un pas în urma serafimilor” (2017), Andrei Creţulescu – „Charleston” (2017). Din aceeaşi zonă par să fie şi Paul Negoescu – „Două lozuri” (2016) şi „Povestea unui pierde-vară” (2018) – şi Iulia Rugină („Breaking News”, 2017). Este o ramificaţie interesantă, ce merită urmărită, deşi nici unul dintre aceste titluri nu este un mare film.

Pe de altă parte, şi-au făcut apariţia câteva autoare importante, de asemenea validate de festivaluri mari, care investighează zone ocolite până acum de cinema-ul românesc (intimitate, marginali, autoficţiune, amestec de documentar şi ficţiune): Adina Pintilie – „Touch Me Not” (2018), Ivana Mladenovic – „Soldaţii. Poveste de Ferentari” (2017) şi „Ivana cea Groaznică” (2019), sau Ana Lungu – „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015) şi „Un prinţ şi jumătate” (2018). Este o direcţie mult mai ofertantă şi, probabil, cea mai promiţătoare înnoire din filmul românesc recent.

Filonul realist este continuat chiar de trei cineaşti care au fost şi primii din Noul Val apăruţi după 2000: Cristi Puiu (cel puţin până la „Malmkrog”, noul film încă nelansat şi care pare să anunţe de asemenea o modificare de traseu), Cristian Mungiu şi Radu Muntean (lor li se adaugă Constantin Popescu şi, într-o estetică realistă uşor diferită, Călin Peter Netzer).

Dar şi de nume nou ivite în siajul celor trei, de la Ioana Uricaru şi Andrei Cohn şi până la Emanuel Pârvu, Hadrian Marcu şi Cristi Iftime (inclusiv unul dintre debuturile de succes din 2019, „Monştri.”, de Marius Olteanu, se menţine pe aceeaşi orbită).

Câţiva dintre regizorii etapelor de început ale Noului Val nu mai reuşesc să egaleze succesul primelor filme, dovadă că festivalurile de top care i-au consacrat (Cannes, Berlin, Locarno) nu mai sunt la fel de interesate, ceea ce a dus la o „retrogradare” în selecţia unor festivaluri din linia a doua (Sarajevo, Karlovy Vary, Tallinn): Cătălin Mitulescu, Florin Şerban sau Marian Crişan.

Alţi regizori care au avut prime filme de relativ impact îşi întârzie revenirea: Tudor Jurgiu, Andrei Gruzsniczki sau Bogdan George Apetri.

În acest peisaj tot mai nuanţat, în această cinematografie română fără mulţi bani şi fără săli de cinema, dar care oferă surprize plăcute în fiecare an, sunt şi regizori care s-au reinventat aproape de la un film la altul. Regizori care au căutat mai mult, uneori cu riscul unor eşecuri.

L-am menţionat deja pe Radu Jude, care pare să fi devenit cel mai prolific (dar şi cel mai politic) regizor, cu un film pe an (deopotrivă ficţiune şi documentar), mereu în căutare de noi forme.

Adrian Sitaru a surprins de asemenea cu fiecare nou film şi pare la rândul său în cercetarea unei stilistici şi a unor poveşti noi. În cazul lui Gabriel Achim, rămâne de văzut ce direcţie va lua cinema-ul său, după două lungmetraje destul de diferite între ele: „Visul lui Adalbert” (2011) şi „Ultima zi” (2016).

Însă Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român. Dovadă stă şi noul film, „La Gomera” (2019), care i-a adus în premieră o selecţie în Competiţia de la Cannes şi care ar putea pecetlui înnoirea prin care trece cinema-ul românesc de câţiva ani.

Deşi a plecat fără nici un premiu de pe Croazetă, includerea unui astfel de film românesc atipic în cursa pentru Palme d`Or ar putea însemna o garanţie că cel mai mare festival al lumii, cel care a contribuit decisiv la coagularea Noului Val, e deschis spre alte orizonturi estetice decât tradiţionalul realism românesc, care pare să îşi găsească tot mai greu drum spre Cannes (dacă nu e vorba de Puiu sau Mungiu).

Cu aparenţa sa de film de gen (a primit eticheta de neo-noir), fals comercial şi îmbibat de referinţe cinefile, „La Gomera” vine ca un OZN în cinema-ul românesc (senzaţie amplificată şi de cel mai spectaculos final dintr-un film autohton).

Vlad Ivanov interpretează un poliţist, Cristi (o versiune adusă la zi a personajului din „Poliţist, adjectiv”, aşa cum sugerează unele indicii din scenariu), care pare să joace la două capete (atât în favoarea legii, cât şi în favoarea mafiei), doar pentru că s-a îndrăgostit de o misterioasă femeie (în sfârşit o poveste de dragoste ca în filmele americane!).

O femme fatale clasică (interpretată de fotomodelul Catrinel Menghia/Marlon) – frumuseţe, senzualitate, rochii roşii – implicată într-o reţea periculoasă de traficanţi spanioli din insula La Gomera care comunică printr-un limbaj fluierat, codat.

Dacă în „Poliţist, adjectiv” Corneliu Porumboiu discuta convenţiile filmului poliţist, mizând pe anti-suspans şi pe lungi planuri-secvenţă, în „La Gomera” jonglează ludic cu tropi ai filmului noir. Şi mizează pe un alambicat scenariu de film poliţist şi pe o neaşteptată stilistică de plan-contraplan aparent convenţională, care pe alocuri e însă într-atât de stridentă încât arată a ironie de tipul „uitaţi că pot să fac şi aşa”.

Filmul e împărţit pe mini-capitole care poartă numele câte unuia dintre personaje, însă pare mai degrabă una dintre multele glume meta-cinematografice, din moment ce nici unul dintre personajele secundare nu este, de fapt, aprofundat.

Originalitatea frapantă a filmului vine în primul rând din contrastul mereu surprinzător pe care îl oferă un montaj ce alternează scene din România cu scene din exotica insulă La Gomera din Spania, în timp ce la tot pasul sunt răspândite referinţe cinefile (unele mai inspirate, altele mai forţate) – trimiteri la western-uri sau filme de suspans clasice ori la filmele poliţiste ale lui Sergiu Nicolaescu.

Asta până în a doua parte, când cele două lumi între care pendulează protagonistul se intersectează, ceea ce duce la o basculare a realităţii româneşti, a cărei radiografie a făcut-o cu atenţie de-a lungul anilor Noul Val, într-o realitate magic-cinematografică. Este marele triumf al filmului.

Aşa se face că pe acoperişurile şi la ferestrele blocurilor comuniste terne şi cu pereţi coşcoviţi apar mafioţi spanioli comunicând încifrat prin limbajul fluierat, într-una dintre cele mai frumoase secvenţe. O banală fabrică ajunge scena unei crime şi locul unde sunt ascunşi, în saltele, milioane de dolari.

Studiouri cinematografice în paragină sau curtea unui spital abandonat sunt decorurile unor dueluri cu pistoale ca în western-uri. Moteluri ca din Hitchcock sau Lynch, cu recepţioneri dubioşi, răsar pe drumurile României.

E un uşor didacticism în felul în care scenariul caută să bifeze cât mai multe dintre elementele unui film noir din perioada de glorie a genului. Însă regia lui Porumboiu are suficient şarm cât să facă extrem de agreabil acest joc, în fond, cinematografic (dublat de o bogată coloană sonoră).

Ambalajul foarte colorat nu obturează însă în totalitate unele dintre preocupările dintotdeauna ale lui Porumboiu. Cea mai vizibilă este, bineînţeles, chestionarea limbajului, acum sub forma descoperirii unei noi forme de comunicare, prin fluierat. Apoi, reflecţia asupra limbajului cinematografic însuşi, o constantă în opera lui Corneliu Porumboiu.

Trăsăturile definitorii rămân totuşi plăcerea de a face cinema, căutarea unor formule noi şi a unei libertăţi formale, lipsa de morgă şi spiritul ludic. “La Gomera” pare filmul unui autor care s-a distrat făcându-l şi care cere acelaşi lucru de la privitor. Asta i-ar putea atrage reproşuri de frivolitate. Iar “La Gomera” are aspectul unui film lejer, nu ferit de unele stângăcii (mai degrabă ambiguităţi neintenţionate ale scenariului), date probabil de intrarea regizorului pe un teritoriu mai greu de controlat.

Însă acest nou film al lui Corneliu Porumboiu este ca un intens şi spectaculos foc de artificii, care aduce în acelaşi timp un vânt proaspăt peste seriozitatea uneori intimidantă a Noului Cinema Românesc. Indiferent de cât succes va avea la public, “La Gomera” va rămâne un reper al acestor prime două decenii din secolul 21, atât prin originalitatea sa, cât şi prin faptul că marchează sfârşitul unei perioade şi începutul unei schimbări decisive în cinematografia română.  

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★

“La Gomera” va intra în cinematografe la 13 septembrie, distribuit de Ro Image 2000.

 

10
/08
/19

Evenimentul FILME ÎN AER LIBER a început marți, 6 august, pe Faleza Cazino din Constanța, într-un nou sezon de cinema în aer liber, care va avea loc până pe 18 august. Anul acesta este programată o selecție specială, ce cuprinde unele dintre cele mai bune comedii, filme de aventuri și filme pentru copii și familie ale tuturor timpurilor.

09
/08
/19

Regizorul ucrainean Sergei Loznitsa a urcat aseară, 8 august, pe scena festivalului din Sfântu Gheorghe pentru a primi Trofeul ANONIMUL pentru contribuția sa la frumusețea cinematografiei universale. Momentul a fost urmat de proiecția primului său lungmetraj de ficțiune „My Joy”. În introducerea acestui film, pe scenă a urcat și actorul român Vlad Ivanov, colaborator al cineastului la primele sale lungmetraje de ficțiune, „My Joy” și „In the Fog”.

08
/08
/19

Cea de-a 16-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL, care se întâmplă între 5 și 11 august la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, aduce în fața publicului cineaști români de marcă, dar și de peste hotare. Actorii Vlad Ivanov, Julieta Szonyi, Șerban Pavlu și Pavel Bartoș sunt doar câțiva dintre cei care au urcat pe scena ANONIMUL marți, 6 august, pentru a prezenta publicului cele mai noi producții la care au lucrat.

05
/08
/19

Cea de-a 16-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL, care începe astăzi, 5 august, propune publicului filme în premieră în România, proiecții speciale, un program special dedicat regizorului Sergei Loznitsa, care va fi recompensat anul acesta cu Trofeul ANONIMUL pentru contribuția sa la frumusețea cinematografiei universale, dezbateri, precum și o serie de concerte și DJ set-uri.

05
/08
/19

“Cred că am devenit, astăzi, persoana care mi-am dorit să fiu. Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi prin cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi… Am învăţat să iubesc ca să pot fi iubită!” – Cezara Dafinescu, actrita care, ieri, şi-a serbat cea de-a 71 -a aniversare!

02
/08
/19

Documentarul „I Am Patrick Swayze”, în care prieteni şi colegi împărtăşesc amintiri cu actorul cunoscut din filme ca „Dirty Dancing”, „Ghost” şi „Point Break”, va fi lansat la zece ani de la moartea lui Patrick Swayze.

02
/08
/19

Ultima lună de vară vine cu evenimente culturale de impact, precum Festivalul Anonimul, în Delta Dunării, Festivalul de Teatru Independent Undercloud, la Muzeul Țăranului din București, sau Festivalul Internațional George Enescu, ce-și deschide porțile în ultima zi din august.

01
/08
/19

Cea de-a patra ediție a festivalului Película – UN FESTIVAL CA O FIESTA! va avea loc între 11 și 15 septembrie 2019, la București. Timp de 5 zile, la Cinema Elvire Popesco, Institutul Cervantes, Cinema Muzeul Țăranului Român și alte spații alternative din București, publicul va putea descoperi culturile altor țări, diferențele și similaritățile dintre România și zona Ibero-Americană.

Page 5 of 247« First...34567...102030...Last »