CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest” (23 octombrie – 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.
Un articol de Ionuţ Mareş|19 octombrie 2020
Pare că niciun subiect nu este prea bizar pentru ca Dupieux să nu îl poată transforma într-un film. Bineînţeles, o comedie burlescă făcută să ia la rost şi să parodieze convenţiile câtorva genuri: policier, thriller, fantasy, horror.
Să nu uităm, în probabil cel mai cunoscut film al său, „Rubber” (2010), protagonist este un cauciuc ucigaş care se dezlănţuie pe o şosea. Iar în „Le daim” (2019), de exemplu, obsesia unui bărbat pentru o geacă din piele de căprioară îl face să îşi piardă minţile.
Aşa că nu ar trebui să fie nicio surpriză că în cel mai nou film al său, „Mandibules” (2020), prezentat în acest an la Festivalul de la Veneţia, doi pierde-vară aiuriţi, un fel de Dumb & Dumber vorbitori de franceză, dau peste o muscă-gigant în portbagajul unei maşini pe care unul dintre ei o furase cu intenţia de transporta o misterioasă valiză, la comanda cuiva.
Însă misiunea iniţială este temporar abandonată, pentru că celor doi (Grégoire Ludig şi David Marsais) le vine ideea să dreseze musca, în speranţa că se vor îmbogăţi pe seama ei.
În cinema-ul absurdului practicat de Dupieux, totul e posibil. Şi tocmai această libertate fascinează, atât timp cât eşti dispus să îi accepţi nonconformismul.
Un personaj secundar iese din poveste pur şi simplu după ce dispare pe o şosea pustie. O rulotă în care protagoniştii îşi găsesc provizoriu adăpost e mistuită de flăcările de la o tigaie uitată prea mult pe foc. Maşina celor doi, rămasă fără benzină, e trasă de o mică bicicletă în formă de unicorn. Unul dintre „tăntălăi” e confundat de o tipă cu un iubit din studenţie, aşa că ajunge să fie găzduit cu prietenul său în vila cu piscină a femeii.
Tot în acest cinema e posibil ca Adèle Exarchopoulos să apară în rol de femeie tâmpă care, după un accident, a rămas cu o sechelă din care Dupieux face unul din marile gaguri ale filmului: vorbeşte doar cu voce tare, de parcă ar ţipa la ceilalţi, şi are o privire uşor rătăcită şi o poziţie fixă a corpului. E comic şi inconfortabil să o vezi pe cunoscuta actriţă într-un rol atât de caricatural.
Este o lume burlescă, ilară, destabilizatoare în caraghioslâcul ei, cu o logică de derulare a întâmplărilor motivată de dorinţa celor doi protagonişti de a ţine cât mai mult ascunsă musca de ochii străinilor şi de a face rost de mâncare pentru ei şi pentru insecta lor, până când o vor putea dresa să „lucreze” în beneficiul lor.
Însă farmecul din „Mandibules”, la fel ca în celelalte filme ale lui Dupieux, nu vine atât din potenţialele surprize pe care le scoate în cale firul narativ, care de altfel e unul simplu, cât din diversitatea personajelor ciudate, din voluptatea cu care le interpretează actorii şi din jocul ireverenţios cu figurile de stil ale unui gen sau altuia.
De pildă, una din plăcerile pe care le provoacă filmul este suspansul în legătură cu uriaşa muscă, acel personaj de film horror şi SF lăsat în fundal, care aici e asumat cvasi-ridicol, dar de la care, aşa cum ne-a învăţat istoria cinema-ului, ne putem aştepta la orice.
Probabil că „Mandibules” nu este unul din marile filme ale lui Dupieux: deşi extravagante, situaţiile nu sunt întotdeauna dintre cele mai inventive. Însă asta contează mai puţin în cazul unui regizor care şi-a dezvoltat un stil atât de personal şi de uşor recognoscibil – satisfacţia vine din plăcerea pur cinefilă de a observa înlănţuirea de gaguri şi din a te lăsa purtat de o imaginaţie bogată.
Mai multe informaţii despre ediţia din acest an a Les Films de Cannes à Bucarest pot fi găsite aici.
