O ctitorie care dăinuie. Fundația Universitară Carol I
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-ctitorie-care-dainuie-fundatia-universitara-carol-i/

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

Un articol de Georgeta Filitti|23 februarie 2017

Aceasta din urmă e ctitoria regelui Carol I, dăruită oraşului ca mărturie a convingerii sale că educaţia întăreşte o naţiuni, o defineşte şi formează în primul rând caractere. În 1891 a făcut prima donaţie, de 200 000 lei, urmată de cea a unui bulgar bogat, trăitor ani de zile la Bucureşti, Evloghi Gheorghieff, de aceiaşi valoare. Prin cumpărări succesive de terenuri şi donaţii ale Primăriei s-a reuşit degajarea locului şi ridicarea unui prim corp şi vodă a ţinut în mod special la el pentru că dorea să-l aibă mereu sub ochi. Inaugurat în 1914, a marcat şi ultimul discurs al monarhului (mort în acelaşi an). Dar naşterea instituţiei a fost cu peripeţii. Auzind de intenţia suveranului de a amenaja o bilbiotecă modernă, bogat înzestrată, tineretul studios dar bătăios fără noimă a hotărât să n-o frecventeze dacă în incintă nu apărea şi o sală de întruniri unde studenţii să-şi spună păsurile. Vodă nu s-a descurajat şi n-a cedat unei asemena presiuni nesăbuite. Încet, încet, biblioteca, amenajată cu nespusă grijă, caldă şi primitoare a început să fie tot mai frecventată. Într-o seară însă, ctitorului, aflat peste drum, în Palatul regal, i s-a părut că sălile sunt cufundate în întuneric – semn că n-au cititori. Întristat, a pătruns în clădire să vadă ce se întâmplă. Bibliotecarul, C. Rădulescu Motru, viitorul filosof, l-a liniştit: – Directorul face economie la lumină. În sală citesc 15 studenţi. Atât de mare i-a fost bucuria lui Carol I că i-a întins mâna bibliotecarului, fapt neobişnuit deoarece se ştie că nu întindea decât un deget, cel mult  două interlocutorilor…

Dar grijile nu se sfârşiseră. Cărţile se rupeau, dispăreau, nu toate titlurile solicitate puteau fi puse la dispoziţie. Şi vodă a intervenit din nou: a dispus cumpărarea de dublete şi triplete, urmărirea licitaţiilor şi achziţionarea ritmică de carte nouă ca şi realizarea unor contracte de împrumut sistematic, în primul rând cu bibliotecile din Viena. An de an a donat sume mari de bani din caseta particulară, pentru sporirea zestrei de carte şi în acelaşi timp a donat rafturi, moblier, vitralii, tablouri ş.a. Cel care a condus fundaţia ani de zile a fost Al. Tzigara Samurcaş, altă dată bursier al regelui în Germania.

Paralel cu patrimoniul material, Fundaţia a căpătat o strălucire în plus datorită ciclurilor de conferinţe ţinute în aula ei. Toţi oamenii de prestigiu din cultura romînă i-au trecut pragul. Susţinută până la al Doilea Război Mondial din subvenţie regală, donaţii şi chiria magazinelor de la parter, Fundaţia, rebotezată în timpul regimului comunist Biblioteca Centrală de Stat, a rezistat până la revoluţia din 1989. Multe din fondurile ei fuseseră puse la index, adică nu mai puteau fi consultate de marele public (inclusiv opere ale lui M. Eminescu, T. Maiorescu, Mircea Eliade ş.a.). Atunci, în decembrie 1989, clădirea a fost distrusă barbar şi odată cu ea au dispărut colecţii, documente unicat, valori de neînlocuit care însemnau parte din patrimoniul culturii româneşti.

În ultimii ani, printr-o muncă răbdurie, Fundaţia şi-a revenit, sălile ei sunt iar pline, mai ales de studenţi dar rafturile rămân încă orfane şi desigur vor mai trece zeci de ani până când, prin achiziţii publice (din ţară şi străinătate, de la licitaţii, din anticariate) şi donaţii, Fundaţia îşi va redobândi prestigiul la care ţintise iniţiatorul ei , regele Carol I.



20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Pagina 2 din 3123