Dincolo de începutul de sezon estival, dincolo aşadar de valuri, plajă şi nopţi albe, oraşul de la Marea Neagră ni se arată în această perioadă şi de pe o scenă de teatru, odată cu „Jurnal de România. Constanţa”, spectacol de teatru multimedia, semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu, la Teatrul de Stat Constanţa.
Un articol de Alina Vîlcan|30 aprilie 2017
„Jurnal de România” este un proiect de teatru documentar în episoade, demarat de regizoarea Carmen Vidu în iarna acestui an, la Sfântu Gheorghe. După „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” urma, în această primăvară, „Jurnal de România. Constanța” în care orașul îți apare prin ochii a șase actrițe. Spectacolul este deopotrivă o oglindă a urbei și a protagonistelor. În distribuție, le regăsim pe Mirela Pană, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Manțu și Florina Stănculeț. Cum este Constanța celei care trăiește acolo, cum se simte orașul atunci când nu ești doar turist, cum trăiește un actor la malul mării? Despre toate acestea, dar și despre atâtea altele – într-un spectacol alert, de 1 oră și douăzeci de minute, șase monologuri și nenumărate imagini care se succed în fața ta, spectatorul.
Suntem în orașul petrecerilor estivale, orașul-prelungire a stațiunii Mamaia, după mulți, oraș din care nu ne e străin nici cartierul Tomis, la fel cum străină nu ne e nici Plaja Modern. Actrița Mirela Pană ne poartă prin aceste locuri emblematice pentru vacanțele de altădată, vacanțe cu Pepsi-Cola, dacă vă mai aduceți aminte… Lipsuri și mașini Dacia. Amintiri. Nu există aici nicio idealizare a trecutului, dar e un fel de nostalgie pe care tot ai s-o simți. Vei fi introdus apoi în culisele Teatrului de Stat Constanța, care nu este teatru național, și în familia actriței, vei fi plimbat pe străzile orașului în timpul protestelor din această iarnă, când oamenii țin în mâini pancarte cu „Constanța, trezește-te”, și vei încerca poate să înțelegi acest „oraș cu potențial foarte mare”. Peste toate, e dorința de schimbare. „Eroii mei sunt oamenii cinstiți” îți va spune, în final, Mirela Pană.
Vei descoperi apoi un fragment din multiculturalitatea orașului. Turchian Guzin Nasurla este deopotrivă actriță și asistentă medicală. Pe ecranul care mărginește scena, o vezi rugându-se la Allah, împreună cu fetița ei. Turchian Guzin Nasurla este tătăroaică de religie islamică. Prin ochii ei, vei vedea cum arată viața printre români când ai o altă etnie, dar si unele obiceiuri dintr-o familie de musulmani, vei vedea cum este să lucrezi într-un spital de-al locului și vei colinda plajele litoralului românesc de altădată, cu turistele nemțoaice și crema lor Nivea… Povestea curge fermecător, trecând de la un aspect la altul.
Apoi, ajungi în Tomis Nord, cartierul copilăriei pentru actrița Alina Manțu. Și la Delfinariu, și la serbările școlare și ți se spune o altă poveste de familie, și o alta, ești într-un spectacol cu o notă personală de necontestat, curajoasă și asumată, iar ceea ce auzi, textul rostit pe scenă s-a construit în urma a nenumărate ore de interviuri cu actrițele din distribuție. În fața ta sunt chiar ele – cu secretele lor, cu dramele lor, mai mici sau mai mari, necunoscute publicului, în fața cărora le expun acum. Și apoi, cum e să lucrezi în teatrul constănțean când ești o actriță extrem de tânără? Ce ai schimba, ce te revoltă? Pe o scenă de teatru se ridică întrebări, iar actrițele dau răspunsuri.
Laura Iordan Adrian îți spune, la rândul ei, o poveste de familie în care își face loc Matei, „copilul din vis”. Copilul actriței. Însă și ea se întoarce în timp, cu acea noastalgie care nu e, de fapt, nostalgie, și îți reamintești astfel de pantofii care se purtau altădată sau de Revoluția din ‘89. În prezent, Laura mănâncă uneori fasole cu ciolan la prânz sau meditează la malul mării, pe o piatră. Piatra ei. Povestea ei inspiră liniște.
„Nu l-am cunoscut niciodată pe tata”, spune actrița Florina Stănculeț. Părinții ei au divorțat pe când era doar un copil. Și ea a fost pe atunci șoim al patriei. Bunicul ei, Ștefan, lucra în aviație și i-a fost ca un tată. De-o frumusețe remarcabilă, la 27 de ani era „bătrâna grupului”. Apoi, a avut un copil, a făcut compromisuri, s-a mințit pe sine însăși, poate încercând să-i mulțumească pe toți. „Cum fac curățenie în viața mea?”, se întreabă. Astăzi, Florina trăiește sănătos, mănâncă sănătos, face yoga. Monologul ei se încheie cu o scrisoare răvășitoare către acel tată pe care nu l-a cunoscut niciodată.
Și iat-o pe Lana Moscaliuc trâindu-și acum copilăria la malul mării. Lana crede că „răutatea vine de la durere”. Lana îți apare ca o rebelă. În spatele ei, stă scris „NESUPUNERE”. Ea îți va spune că „dictatorii nu sunt amuzanți” și că arta merită răsplătită. Sau, cel puțin, așa îmi amintesc azi, la săptămâni bune de când am văzut spectacolul în orașul de la malul mării. „Cultura nu e a elitelor, ea se adresează tuturor oamenilor, dar pentru asta e nevoie de educație”, parcă mai spunea Lana. Lana poartă pantaloni scurți, niște jeanși tăiați, și sandale înalte și a promis unor oameni să-i facă fericiți. „Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate”, afli la final. Părăsind sala, privești spectacolul ca pe un manifest.
