„Familie de artişti”, această piesă bizară, nu lipsită de geniul grotescului, scrisă de K. Kostzer şi A. Arias, devine, la Bucureşti, în regia lui Alexander Hausvater, un spectacol-manifest, cu atât mai mult cu cât Teatrul Nottara tocmai a devenit itinerant în urma unei legi care, înainte să salveze, închide.
Un articol de Andrei Crăciun|27 ianuarie 2016
“Familie de artiști” e, totodată, un spectacol mai degrabă melancolic despre destinul artelor, fie ele și prăbușite în kitsch, pe acest pământ încăput pe mâna contabililor. Înainte să se arunce în Sena, octogenar, un mare poet avangardist, poate nu întâmplător român, avea să constate că nu mai e loc de poezie în această lume. Așa e, nu mai e. Dar asta nu e o noutate.
“Familie de artiști” este, în definitiv, epilogul acestei idei vechi de când însuși timpul: nu mai e loc pe această lume pentru niciun fel de artist. Și dacă totuși aceștia mai apar și mai supraviețuiesc, acesta este doar un miracol. Sau, poate, mai degrabă doar o iluzie, fără de care, de asemenea, nu se poate trăi.
“Familie de artiști”, așadar. Un Buenos Aires în curs de modernizare, în care se dărâmă cartiere întregi pentru a lăsa loc autostrăzilor. Progresul! Ca o insulă, casa familiei Finochietto, unde încă se trăiește doar pentru artă. Se cântă, se pictează, se practică baletul, se spun poezii. Totul sub oblăduirea matriarhală a Mamitei (Florina Cercel încântată, ca de obicei, de propriul joc).
“Familie de artiști” devine, în contextul pribegiei celor de la Nottara, un spectacol încărcat de o miză socială acută. E o lume care stă să se sfârșească, și cine va supraviețui?
Regia domnului Hausvater intrigă, instigă, e curajoasă, poate încă prea curajoasă pentru România. În definitiv, nu se întâmplă în fiecare seară să vezi pe o scenă de teatru o tânără nud-nud. Apoi, interacțiunea cu publicul este încă (încă!) revoluționară în sălile de teatru românesc, atât de conservatoare. Există, iată, numeroși spectatori ultragiați că li se cere să participe, să intre în corpul spectacolului. Știu sigur. Am stat lângă ei. Îi privește.
Jocul actorilor este, de asemenea, poate prea afectat, prea teatral, într-un înțeles al unor decenii trecute. Aici aș putea lesne remarca o distanță între viziunea regizorului și școala românească de teatru. Hausvater rămâne, totuși, dintr-o altă lume. Există o oarecare inadecvare pentru care și regizorul, și actorii au a se face vinovați. Există, firește, și posibilitatea ca singurul inadecvat să fiu eu, spectatorul oarecare.
Există, însă, cu siguranță, momente gratuite de kitsch, se insistă excesiv pe metafora constipației cronice și pe cea a hârtiei igienice, și nici traducerea textului nu este cea mai reușită. Cu toate acestea, “Familie de artiști” rămâne un spectacol foarte important, teribil de tragic și de actual, prin puterea ideii pe care o pune în scenă.
Am dreptul la o preferință, așa că aleg să îl remarc aici pe Gavril Pătru în rolul lui Pocho Finochietto, un poet sensibil la posibilitatea farmecelor altor domni. “Familie de artiști” ne arată o lume nebună, nebună, nebună, dar – la fel de bine – e posibil să fi văzut doar o altă oglindă.
