O incursiune în viața unei actrițe rome: Mihaela Drăgan
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-incursiune-in-viata-unei-actrite-rome-mihaela-dragan/

Mihaela Drăgan (29 de ani), romă, actriţă, feministă. A cunoscut, în anii din urmă, succesul în teatrul independent românesc, cu spectacole precum “Del Duma”, “La Harneală” sau “Gadjo Dildo”. Dar cine este, de fapt, Mihaela Drăgan? De unde vine? Și, mai ales, încotro se îndreaptă?

Un articol de Andrei Crăciun|30 Decembrie 2015

Câți frați și surori ai tu, Mihaela Drăgan? 

Noi suntem trei surori și, la noi în familie, de fiecare dată când mai năștea mama o fată, toată lumea spera să fie băiat.

Tu ești cea mai mică?

Mijlocie. Și toată lumea era supărată: „Încă o fată! Încă o fată!”.

De unde ești tu de loc, Mihaela?

Din Buzău sunt părinții mei – dintr-un sat, Cândești. După aceea, ei au venit să muncească în Constanța, când s-a deschis rafinăria Petromidia. Și acolo le-au dat de muncă, dar pe mine și surorile mele ne-au lăsat la Buzău, la bunici, că nu puteau să și muncească, să ne și crească.

Câți ani au surorile tale?

Cea mare are treizeci și unu, iar cea mică – douăzeci și șapte.

Și tu ai douăzeci și nouă?

Exact.

Și cum era la Buzău în vremea copilăriei dumitale? Era frumos? Sau era urât?

(Râde) Aoleu! Nu, mă, era foarte mișto! Îți dai seama că era foarte mișto! Era foarte tare.

Erați mulți copii acolo, în sat?

Îți dai seama!

Ăsta e un sat de romi, sau erau romi și români?

Și romi și români, dar noi stăteam în zona de romi…

Erați ghetoizați?

Da, bine, ca în fiecare sat, exista o țigănie și restul satului.

Și voi stăteați în țigănie.

Da. Dar era frumos în țigănie, era mișto. Și românii mai veneau pe la noi, că le plăcea.

Ce era așa frumos?

Când ne adunam – că era un drum mai mare, iar seara tot timpul ne adunam și stăteam acolo de vorbă; ne jucam, spuneam glume sau trăgeam cu urechea la ăia mai mari.

Până la ce vârstă ai stat acolo?

Până la paisprezece.

Și după aia?

După aia m-am dus la liceu, la Constanța, la părinți.

mihaela15

Păi de ce nu te-ai măritat – la paișpe ani?

Doamne! (râde)

Nu exista această tradiție la voi în sat?

Nu, nu, nu. Ce crezi, că la toți romii e așa? Nu, n-am avut niciodată tradiția asta, nici măcar mama mea nu s-a căsătorit devreme.

Dar oamenii aveau locuri de muncă, se duceau la serviciu?

Unii, doar puțini dintre ei aveau serviciu; majoritatea vindeau legume, la piață.

Adică erau gospodari.

Da, da, da. Asta făceau; sau creșteau animale, dar cei mai mulți se ocupau de mersul la piață.

Erau săraci sau erau la un nivel mediu?

Unii erau foarte săraci…

Ca în orice sat din România.

Da, cam ca în orice sat. La mine în țigănie era, de fapt, așa: erau românii, erau țiganii – care eram noi –, și erau căldărarii, care erau tot niște romi, dar ei erau văzuți mai nasol.

De ce?

Ăștia erau mult mai săraci, mai needucați…

Ei ce fac – ligheane, oale?

Da, da, da, unii dintre ei. Altora așa le rămăsese numele, din meseriile pe care le avuseseră.

Dar voi ce tip de romi erați acolo?

Lăutari.

Cântați pe la nunți?

(Râde) Eu, mai ales! Tataia cânta la nunți, la botezuri și, mai ales, la înmormântări.

MIHAELA DRĂGAN ȘI LĂUTARII DIN ȚIGĂNIE

Asta în familia ta; dar cei din comunitatea de acolo?

De exemplu, în țigănia unde stăteam noi majoritatea erau lăutari. Din neamul meu – care era destul de întins – toți erau lăutari, cu asta se ocupau: cântau pe la nunți, pe la botezuri. Și ăștia mai bătrâni, ca tataia, cântau și la înmormântări.

Se cântă și la înmormântări?

Da! Ce frumos e! Rupe cămașa de pe tine un lăutar bun.

Nu știu cum e, fiindcă nu am participat la nicio asemenea întâmplare.

Nu se poate! Sigur? Nu știi? Băi, era foarte tare; când murea cineva, nu se putea dacă nu-i aduceai lăutari.

Fie rom, fie român – nu contează.

Da, da, da. Se duceau și la români. Numai romii cântau. Doar pocăiții nu chemau lăutari.

Era și o comunitate de pocăiți acolo?

Da, mai erau și pocăiți, dar nu mulți. Mulți dintre ei erau români; după aia au început romii să se pocăiască. Bunica mea din partea tatălui – care e român, că eu sunt țigancă doar din partea mamei – era adventistă. Și mulți dintre românii pocăiți au început să-i atragă și pe romi. Doar ei nu chemau lăutarii. Dar era ceva firesc la noi, la romi, era ca și cum n-ai fi cinstit mortul, dacă nu chemai lăutarii. Trebuia să-l însoțești pe ultimul drum – era foarte tare. Se cântau melodii de jale, din astea triste, de exorcizare.

„Deschide, gropare, mormântul!”, Fărâmiță Lambru, așa?

Da, și din astea; foarte frumoase și triste – la țambal, la acordeon – și era, practic, o exorcizare, că asta aștepta toată lumea.

Îmblânzirea morții.

Da, așteptau lăutarii ca să se poată descărca și familia – să plângă – că, îți dai seama, țineau în ei, țineau în ei suferința, și când veneau lăutarii, exorcizarea era foarte tare. Și, după aceea, în masă, colectiv, se transmitea emoția; toată lumea plângea, mai ales dacă era cineva tânăr sau care murise de boală grea.

Ai participat la multe întâmplări de genul ăsta?

Da, ne duceam la fiecare înmormântare; era, așa, un fel de eveniment în sat.

Ei te-au crescut – bunicii din partea mamei, romii?

Da, bunicii din partea mamei.

Tatăl tău era din aceeași localitate?

Da, era tot din sat, dar el era de la șosea – acolo stăteau românii.

Păi și n-a întâmpinat dificultăți în propria familie, pentru această alegere romantică?

Ba da. Tatăl meu era foarte bătăuș; și tot timpul ne povesteau că era așa, un fel de rebel, și bunicii din partea mamei nu-l plăceau tocmai din cauza asta, pentru că lăutarii au fost tot timpul mult mai asimilați; și la noi în familie nu au existat căsătorii timpurii sau abandon școlar. Mama mea era foarte deșteaptă, era o țigancă care se ducea la liceu. Și tata tot trăgea de ea, îi aținea mereu calea de fiecare dată când se întorcea de la liceu, că făcea naveta.

Unde făceau liceul?

În Buzău. Și îi tot aținea calea, că o plăcea, și până la urmă a convins-o pe mama. Ea și-a terminat liceul, dar nu s-a mai dus la facultate – așa cum și-ar fi dorit. Pentru că era bătăuș și periculos – el era român și mama era cuminte – nu l-au vrut.

Dar mă gândeam că în familia lui au fost probleme – „Ce faci, tată, iei o țigancă?”.

La început, da. Dar mama avea o reputație foarte bună, de fată care merge la școală, și maică-sa, adică bunică-mea, fiind adventistă, nu avea foarte profund chestia asta rasistă; mai mult surorile lui. Și acum mai fac diferențe între noi, dar mai ales când eram mici, că eu eram mai brunetă și surorile mele seamănă cu tata, sunt mai albe la față. Și mereu făceau diferențe între noi, îmi spuneau: „Tu cum ai ieșit neagră și astea albe?”. Și când se duceau la Buzău pe mine nu voiau să mă ia la oraș, că se fac de râs, că se vede că-s țigancă.

Și tu ce ziceai?

Îți dai seama că mă supăram și le spuneam ăstorlalți, din partea cealaltă, a mamei. Și mamaia era foarte sensibilă în ceea ce mă privea și eu am crescut, cumva, cea mai alintată, cea mai încurajată. Surorile mele mereu îi ziceau: „Pe ea o iubești cel mai mult!”, dar ea, știind că am fost un pic mai respinsă din partea cealaltă, investea foarte mult în stima mea de sine. Îmi spunea că eu sunt cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă – tocmai ca să nu simt așa de mult respingerea asta. Și, cumva, era destul de echilibrată situația, dar nu prea-mi plăcea să merg la familia din partea tatei, că știam că o să mă facă țigancă.

Și zici că la 14 ani ai plecat la Constanța?

Da; la Năvodari, de fapt, că acolo stăteau părinții, dar am făcut liceul la Constanța.

Ce liceu?

„George Călinescu”. Era un liceu de limbi străine.

Și cum a fost trecerea asta?

Destul de grea.

Erau și surorile tale cu tine?

Da. Ele veniseră la oraș cu doi ani mai devreme decât mine, eu am așteptat să termin clasa a VIII-a și cred că am fost și mai atașată de bunici; și era și chestia asta că ei rămân singuri și îmi era milă de ei să îi las așa. Am zis să termin clasa a VIII-a, să mai stau cu ei. Bunică-mea tot timpul plângea când se gândea că o să plec și eu. Și am zis să rămân cu ei, dar când a venit vremea liceului, nu am mai avut ce face; deja trebuia să trec la următorul nivel și să mă duc la un liceu din Buzău – să rămân în sat nu era OK. Și atunci am ales să plec la Constanța și, da, a fost dificil la început, pentru că dintr-un sat în care toată lumea știa că sunt romă și erau foarte mulți romi în clasă…

CÂND LUA NOTE MAI MARI DECÂT COLEGII, DEVENEA “ȚIGANCA”

Acolo te-ai trezit că erai singură? Te-au marginalizat?

Cumva, numai că eu am tras foarte mult pe partea asta cu școala, să învăț foarte bine – și ca să nu fiu marginalizată. Și atunci eram prima din clasă și, cumva, toți aveau nevoie de mine pentru ceva. Și probabil că din cauza asta nu era o izolare pe față, dar când ne certam se întâmpla să fie primul lucru pe care mi-l reproșau: „Țiganco!”.

Și te certai des cu ei?

Nu știu, se mai întâmpla pe chestia asta: „Ia uite, țiganca, a luat notă mai mare decât mine!”, dar nu foarte des. Era un liceu de fete, aveam foarte puțini băieți în clasă și cred că era mai bine – nu aveam motive să ne certăm pe băieți. Bine, aveam totuși cinci băieți în clasă – cei mai mulți băieți dintr-o clasă –, iar noi restul eram vreo douăzeci de fete, dar oricum ăia toți erau urâți, n-aveai pentru cine să te cerți.

Așa e cu băieții de la „Limbi străine”, ce să le faci…

Da; dar erau și foarte mulți turci, tătari, lipoveni – în zona aia, în Constanța, chiar sunt foarte multe etnii. Și, totuși, erau diferențe, adică nimeni nu avea problema asta, cum aveam eu – să recunosc că sunt romă.

Tu aveai problema asta?

Da. După aceea a început o „negociere” cu mine însămi: Băi, da’ stai puțin, că eu sunt și pe jumătate româncă; dacă aș fi complet româncă, tot aia ar fi! De ce trebuie să le spun că sunt și romă? Era o negociere între ambele identități, dar nu am avut niciodată foarte profund chestia asta de a nu recunoaște, de a nega total; dacă cineva mă întreba, ziceam: Da, sunt țigancă!. Mi se părea că dacă n-aș recunoaște le-aș arăta, cumva, că încă sunt complexată de lucrul ăsta, și nu voiam să se vadă. Voiam să par foarte puternică: „Da, sunt, care-i problema?”. Cam asta a fost în liceu. Totuși, fiind numai fete a fost bine, a fost destul de liniștit. La facultate a fost mult mai nasol.

mihaela6

Pentru facultate ai venit la București?

Da, am venit la București, am dat la UNATC și n-am intrat.

De câte ori ai dat? O dată sau de mai multe ori?

De trei ori.

Și n-ai intrat niciodată? De ce?

Nu știu, cred că nu mă plăceau. Toată lumea îmi spunea să mai slăbesc, că sunt cam grăsuță – eram pe vremea aia.

Și ce-are asta cu teatrul?

Nu știu.

Dacă ești gras, n-ai voie? Nu sunt și roluri de oameni grași?

Da, așa zic și eu, îți dai seama. Numai că ei aveau mereu chestia asta, de imagine – să fie o prezență scenică. O chestie super-tâmpită, până la urmă.

Deci ai dat de trei ori la rând și n-ai intrat. Și ce-ai făcut în timpul ăsta?

M-am dus la Cluj, în toamna când am picat a treia oară aici.

Dar ce-ai făcut în anii ăștia, când nu intrai la școală?

Am făcut „Relații internaționale”.

Ai făcut altă școală!

Am fost la o altă facultate, la „Relații internaționale”, dar nu-mi plăcea. În schimb, am avut o activitate culturală super-intensă atunci: mă duceam în fiecare zi la teatru (și tot visam să iau și eu admiterea…).

Dar de unde aveai tu treaba asta cu teatrul?

De mică, dintotdeauna. Îți dai seama, eram înconjurată de oamenii ăștia care cântau – de lăutari – și îmi plăcea ideea de spectacol. Și tot timpul „performam”, când eram mică – făceam chestii, o făceam pe cântăreața, dădeam spectacole în țigănie…

Știi să cânți și tu?

Da. Nu cânt foarte bine, dar cânt.

Și la vreun instrument?

Nu, nu ne-au învățat, că eram fete; nu învățau decât partea bărbătească.

Și la ce cânta bunicul?

Tataia cânta la acordeon; cântă încă. E cam bolnav în ultimii ani, dar îl mai tocmesc oamenii – așa se zice – la înmormântări, mai ales.

Deci nu știi să cânți la acordeon sau ceva.

Nu știu, că pe noi, fetele, nu ne învățau; doar prin băieți se transmitea tradiția asta mai departe. Era și chestia asta că, dacă ești fată, ești cumva expusă – să te duci să cânți prin cârciumi și așa mai departe. Și, atunci, doar băieților li se permitea. Numai că noi am fost trei fete și n-a avut bunicul pe cine să învețe.

Hai s-o luăm pe rând, cu UNATC-ul. Ai dat o dată, în primul an, ai picat. Și ce-ai făcut? Te-ai dus la o altă facultate aici, în București, da?

Da, îmi doream mult să rămân aici, în București; să văd teatru, să mă duc la spectacole, să mă pregătesc mai bine.

Te-ai pregătit în vreun fel, pentru această primă admitere, sau ai venit așa?

Da. Venisem cam din pom, deși citisem mult, mi-am făcut repertoriul, am citit la poezie de m-a luat dracu’!

Și ce le-ai recitat oamenilor ăstora?

Stai să-mi amintesc. Crede-mă că, în trei ani, am avut atâtea monoloage și repertorii, și le-am tot schimbat, că nici nu mai știu.

Dar nu te luaseră deja în primire? Că tot veneai și-a doua, și-a treia oară. Sau nu era aceeași comisie?

Nu știu dacă neapărat mă cunoșteau; nu era aceeași comisie și, oricum, erau oameni care veneau și de cinci, șase ori. Nu eram singura care tot venea! (râde).

Și ei: „Nu și nu, du-te, domnișoară, acasă!”.

Nu m-au vrut.

Și la ce facultate te-ai dus atunci? La „Relații internaționale”?

Da, m-am dus la „Spiru Haret”, pentru că era ideea asta – că trebuie să mă duc la o facultate particulară, că dacă intru la UNATC taxa ar fi mult mai mare, și nu poți să faci două facultăți la buget.

Și ai făcut asta. Ai terminat „Relațiile” astea?

Nu am terminat, că după aia am intrat la Teatru la Cluj.

În al doilea an? Sau tot în primul an?

În al treilea. A fost prima dată când am dat la Cluj. Am dat în sesiunea din toamnă, când nu mai erau locuri la buget decât pentru romi. Și atunci mi-am făcut eu curaj să îmi asum că sunt romă, ca să mă duc pe locul ăla fără taxă.

La Cluj.

Da.

Și ai făcut acolo sau te-ai mutat, la un moment dat?

M-am mutat.

Înapoi în București?

Da.

MIHAELA DRĂGAN ȘI EXPERIENȚA SUPER-NEGATIVĂ DE LA CLUJ-NAPOCA

Cât ai stat în Cluj, un an? Nu ți-a plăcut?

Da, aproape un an. Nu mi-a plăcut deloc.

Și ai renunțat la locul ăla?

Da. A fost o experiență super-negativă.

De ce?

Pentru că era total altceva, școala de la Cluj e foarte diferită de asta din București; ei erau axați pe senzațional, pe chestii cu care eu nu eram pregătită. De exemplu, ne puneau să ne dezbrăcăm sau faze din astea – și eu nu eram pregătită; eram o fată de la țară și încă nu puteam să trec peste asta. Și acum, dacă mă gândesc bine, mi se pare și foarte intruziv să faci asta unui student în primul an la Actorie. Și era și chestia asta că eram în plus, eram fata romă care intrase în toamnă, când deja se făcuseră grupele.

mihaela1

 

Și a fost prima dată când m-am simțit în plus, în liceu nu simțisem foarte apăsător chestia asta cu identitatea – că sunt romă și că ar fi o problemă –, pentru că măcar recuperam pe partea că învățam bine. Dar aici eram foarte crispată că nu puteam să fac chestiile astea pe care ei le considerau simple: „Ce? Trebuie să fii dezinhibată!”. Și mai era și chestia asta cu fata romă, și tot timpul eram chestia exotică, ciudată: „Dar tu nu știi un cântec țigănesc? Hai, nu ne cânți și nouă ceva?”.

Voi acasă vorbeați în română sau tot în țigănește?

Vorbeam doar românește, pentru că n-au vrut să ne învețe ai noștri.

Dar știau? Bătrânii, între ei, vorbeau?

Da, da, da. Bunicii, între ei, vorbeau – mai ales când aveau secrete, ca să nu îi înțelegem noi.

Și de ce n-au vrut să vă învețe și pe voi?

Pentru că, îți dai seama, era chestia asta de stigmat – că acum mergem la școală, o să ne ducem în lume (aveau planuri mari pentru noi) și să nu prindem accent țigănesc, prin care să se înțeleagă că suntem țigănci; să vorbim cât mai elevat, cât mai românește, cât mai curat – și n-au vrut să ne învețe. Dar după aia am învățat eu.

Ai învățat tu singură?

Nu propriu-zis singură. Îți povestesc, ajung și acolo. Eram la Cluj; aveam un profesor care era foarte tânăr – 27 de ani când am intrat noi; eu aveam 20, maxim 22. Și era axat pe modul ăsta – relația de putere dintre profesor și studente, mai ales. Și primul lucru pe care mi l-a spus când m-au pus ăștia la el în grupă (că el nu fusese în sesiunea de toamnă și s-a trezit cu mine când a început școala) a fost că trebuie să slăbesc cinci kilograme într-o lună. Și mă toca mereu pe chestia asta – să slăbesc, să slăbesc. Și bineînțeles că eu n-am slăbit; m-am îngrășat și mai tare, pentru că aveam stresul ăsta continuu. Și asta era atitudinea față de mine – că eram nu numai țigancă, ci și grasă. Și: „Ce caută asta aici?! Nu se dezbracă, e și inhibată!”. Și, cumva, toate lucrurile astea m-au crispat și m-au deprimat și mai tare, pentru că deja trecuseră trei ani în care eu am sperat să mă admită la facultate și, când am intrat, în sfârșit, am avut o experiență super-negativă și eram departe de casă, tocmai la Cluj. Și la Cluj e și elitismul ăsta: „Noi suntem de aici, din Ardeal – nu ca voi, din sud!”.

Și n-a fost foarte bine, plus că la un moment dat tipul ăsta chiar voia să scape de mine. Și mi-a zis: „Dar nu vrei tu să te muți la București? Știu că ți-ai dorit mult să fii acolo”. Și n-am mai terminat al doilea semestru, am plecat; am abandonat și facultatea asta, după ce abandonasem „Relații internaționale”. Săraca mama! Nu știu cum a suportat; i-am cheltuit în trei ani de zile toți banii, nefăcând nimic concret. Și m-am întors acasă la Constanța, eram absolut deprimată, și am rugat-o pe mama să mă lase să mai dau încă un an la facultate. Dar de data asta nu mai voiam să mă duc nici la UNATC; aflasem că ia o clasă Sanda Manu la „Spiru Haret”. Și am zis: Gata, acolo mă duc neapărat!

Și acolo ai fost.

Da. Și am zis: „Vă promit, e ultimul an în care mai dau! Dacă nu intru nici acum, asta e, o să fac altceva!”. Am intrat și am avut o admitere din aia: „Gata, ăsta e momentul meu!”.

Și cum a fost cu doamna Sanda Manu?

Cu doamna Sanda Manu a fost bine, cumva amuzant. Țipa foarte mult la noi, era așa un personaj! O plăceam foarte mult, dar ajunsese la o vârstă la care se vedea clar că nu mai avea răbdare. Ne tortura psihic destul de mult, și cred că prin metoda asta ne-a pregătit puțin pentru viață. În anul III a adus-o și pe Mirela Gorea – o profesoară de la UNATC și actriță la Bulandra. Cu ea lucram foarte eficient. Ne-a prins foarte bine – am lucrat frumos și bine cu Mirela; și cu Sanda. Dar în paralel eu mai mergeam la un teatru independent – Teatrul Logos –, unde făceam ceva ce nu se face în România: teatru expresionist, teatru fizic. Și asta m-a ajutat pe mine foarte mult; făceam multă mișcare, gestică, expresivitate corporală, aveam workshop-uri întruna, vorbire…

Cine ținea astea?

Un tip neamț, Oswald Gayer. Și acolo am evoluat, practic, foarte mult.

Mai există teatrul ăsta?

Da, există, dar e mai puțin cunoscut. Are publicul lui, făcând spectacole care nu sunt foarte accesibile: „Faust”, „Peer Gynt” – și, fiind și expresionist, e un altfel de joc față de teatrul ăsta realist, pe care îl înțelege toată lumea și la care oamenii se duc și se bucură. Dar mie mi se pare că e prea puțin accesibil pentru publicul românesc, de-asta e puțin cunoscut, dar e o școală prin care mie mi-a făcut bine să trec, ca actriță. Am stat trei ani acolo…

Dădeai bani ca să te duci acolo?

Nu.

Poate să se ducă oricine?

Da, oricine e actor. Prima dată treci printr-o pregătire, și după aia te bagă în spectacole.

MIHAELA DRĂGAN A JUCAT ÎN “FAUST” ȘI “PEER GYNT”

Și ai făcut multe spectacole acolo?

Am jucat și în „Faust”, și în „Peer Gynt”, și în commedia dell’arte. Era tare, că m-am obișnuit cu publicul; din anul II aveam în fiecare weekend un spectacol sau două. Și a fost foarte bună întâlnirea asta cu publicul, căci după aceea am putut să fac față mai ușor. Mă obișnuisem cu publicul și nu mai era chestia de început, când eram crispată și emoționată – bine, și acum sunt emoționată, dar cu autocontrol. A fost foarte bine acolo. Și am învățat multe; făceam acrobații, mi-am și rupt piciorul o dată.

Ți-ai fracturat piciorul? Cum ai reușit?

Păi, la atelierele astea de acrobație.

Deci nu în spectacol, ci la repetiții.

În repetiții. Făceam o luptă cu bastoanele, parcă, și am făcut eu o piruetă în aer, am aterizat pe un singur picior, care mi s-a dus… Mi s-a rupt în trei locuri, m-am operat, am stat cu fiare în mine un an de zile, n-am mers trei luni… A fost nasol. Dar, cumva, a fost bine, că mereu aveam excesul ăsta de zel, să fac cât mai mult, cât mai senzațional; și erau chestii pentru care corpul uman îți cere o limită, dar eu nu înțelegeam – cumva, m-a trezit: „Băi, mai potolește-te!”. Dar și acum sunt așa, cu exces de zel; după aia îmi mai dau seama, mă mai potolesc, o iau de la capăt…

Și ce activități mai desfășurai dumneata în timpul facultății?

Asta îmi cam ocupa tot timpul, îți dai seama.

Și, după ce-ai terminat facultatea, ce spectacole ai avut?

În afară de Teatrul Logos, primul meu spectacol a fost „Del Duma”, pe care l-am făcut singură; am avut doar pe cineva care m-a ajutat la regie. Între timp, m-am dus să învăț rromani, la Facultatea de Limbi Străine – că mie îmi plăceau, oricum, limbile străine, așa că m-am dus să învăț și rromani.

La Universatea din București.

Era aici, la Universitate, da. Deci eram în anul III de…

De Teatru?

De Teatru, și m-am dus și la Limbi Străine. Eu aveam ideea asta – că trebuie să mă duc să fac un master în afară. Și îmi plăcea mie o școală din Barcelona, care era tot în domeniul teatrului expresionist. Și voiam să mă duc să învăț spaniolă, dar când am mers să mă înscriu, am întâlnit-o pe Delia Grigore, profesoară acolo de limba rromani. Și ea m-a cooptat, mi-a zis: „Nu vrei să vii la «rromani»?”.

Dar ce admitere dai ca să devii student la facultatea asta?

Intri cu media de la bac. Ai două specializări. Eu aveam „rromani-spaniolă”. Și mi-a plăcut super-mult.

Și ai terminat-o și pe asta?

Da.

Și acum poți să predai?

Da, dar nu mă interesează să predau, îți dai seama că m-am dus să învăț așa, pentru mine, plus că aveam și o curiozitate – voiam să întâlnesc mai mulți romi; în anturajul meu erau numai actori sau, în orice caz, oameni ne-romi.

Voiai, deci, să întâlnești intelectuali romi.

Da.

Și erau mulți înscriși la cursurile astea?

Da, numai că nu prea se țineau de facultate și mulți abandonau. Mulți dintre ei nu făceau față la a doua specializare.

Erau mulți care deja știau rromani de acasă, și le era mai ușor?

Da, unii dintre ei erau nativi, numai că nu știau gramatică, și nici lingvistică.

Și, prin intermediul facultății, ai cunoscut romi, din organizații non-guvernamentale?

Da, am avut mulți colegi romi, mă influențau…

mihaela9

Te-ai apropiat de activismul rom în felul ăsta?

Da.

Și ce-ai făcut, concret?

În primul rând, prin Delia, profesoara. Ne lua de la școală și ne ducea tot timpul la activități pe care le organiza Mișcarea Romă…

Ce este, de fapt, Mișcarea Romă?

Toți activiștii.

Deci, suma activiștilor, suma acestor organizații.

Exact! Așa i se zice – cum sunt „mișcarea afro” sau „mișcarea feministă”, așa e și „mișcarea romă”.

Am înțeles. Și te-ai apropiat de ea prin profesoara aceasta; ai fost la diferite manifestări – în general culturale.

Da, culturale în primul rând. După aceea am început să mă duc la conferințe pe subiectul discriminării sau al sărăciei sau al feminismului rom…

Să te duci să conferențiezi sau să asiști?

Să asist.

N-ai conferențiat.

Nu. Nu sunt așa o personalitate în „Mișcare”.

Ai aderat la vreo organizație?

Nu, nu vreau; eu sunt actriță.

Nu știu; poți să faci și activism, în timpul liber, nu?

Fac activism, dar nu în organizații.

Ai mutat activismul tău prin artă, prin spectacolele astea cu tematică socială?

Da, cumva da.

 

FOTO: arhiva personală Mihaela Drăgan – Facebook



18
/12
/18

Povestea scrisă și regizată de Andreea Cristina Borțun, cea a celor a doi frați care se reîntâlnesc după mai bine de zece ani, în timpul unor proteste, despre vinovăție și frică, despre Cain și Abel, despre dragoste și ură, pe fundalul unei Românii în tranziție, îi aduce față în față pe Cosmina Stratan și Alexandru Ion.

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

Page 1 of 3112345...102030...Last »