Se joacă la Teatrul de Artă din oraşul Bucureşti spectacolul “O noapte pe dos” (după un text de Xavier Durringer), în regia lui Tudor Țepeneag, cu Marcela Motoc şi George Constantinescu.
Un articol de Andrei Crăciun|17 noiembrie 2016
Teatrul de Artă din București este acel loc în care chiar se mai încearcă arta în teatru, să nu vi se pară puțin lucru. Merg cu plăcere, cu nostalgie, acolo. Nu e un teatru mare, fără să fie, însă, deloc mic. E un teatru intim, în care se poate spune o poveste, iar povestea aceea se poate să îți intre în inimă și să călătorească apoi, așa, în inima ta, pe bulevardele și pe străzile mici și pe ulițele orașului, până la sfârșitul nopților.
Iar O noapte pe dos spune o întâlnire veche, dacă nu cea mai veche: întâlnirea dintre o prostituată și un client, în pragul miezului unei nopți. Numai că de data aceasta clientul nu va face așa cum fac clienții, și nici prostituata nu se va prostitua. Va fi altfel, va fi cu totul altfel. Se vor spune cuvinte despre singurătate și despre frică și despre ceea ce lipsește. Întotdeauna lipsește ceva. Întotdeauna e un gol.
Actorii își fac rolurile fără să le poți aduce, justificat, reproș (am reținut figura lui George Constantinescu, băiatul ăsta are exact fața care trebuie!), povestea e puternică iar ei o fac și mai puternică. Este povestea unui mâine care – îndeobște – nu vine. Și nu e vorba doar de bunele curve și de cei care le frecventează, e vorba de viețile noastre, în care femeile și bărbații pleacă în zori, într-un marș al rușinii, e vorba de toate sâmbetele astea în care ne înghesuim visele și deznădejdea, căutând posibilitatea unei mângâieri.
Și mai e și ce observă Xavier Durringer: că o singură frază poate schimba totul. Și, știți ce? Fraza aceea întotdeauna se spune. Nu are cum să nu se spună.
O noapte pe dos îți aduce tristețe în suflet, dar și lacrimă pe obraz îți aduce, dar și surâs, ba chiar și râsul deplin. O noapte pe dos este un spectacol important tocmai pentru că nu își face o ambiție din a fi important, nu pretinde nicio clipă că va schimba lumea, că – gata! – stă pământul după reprezentați, nu.
O noapte pe dos e întocmai ca viața noastră, mică, neînsemnată, cu tot timpul care trece, cu toate regretele și cu toată nebunia.
O noapte pe dos se tot joacă prin lume, de la Moscova la New York. Durringer are apetit pentru universalitate. Și cine, domnilor, cu adevărat, nu se poate vedea acolo, la picioarele unei curve, vorbind despre viața noastră așa cum numai unui străin, într-o noapte, îi poți vorbi?
Cine are și cine nu are dreptare în această piesă? Dar ce importanță are? De ce trebuie să aibă totuși cineva dreptate? Nu asistăm la o întrecere, ci la o confesiune.
Și până la urmă, să știți, e adevărat, curvele, nu preoții, nu pastorii, nu rabinii, nu altcineva, au auzit – în trecerea timpului – cele mai sincere, cele mai patetice, cele mai groaznice spovedanii.
O noapte pe dos este un spectacol despre conștiință. Contează.
