Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.
Un articol de Georgeta Filitti|25 aprilie 2016
A intrat la Bucureşti cu o pompă deosebită, poruncind să nu fie „vreun cusur” la desfăşurarea alaiului, de la Mânăstirea Văcăreşti până la Mitropolie – unde a fost uns – şi apoi spre Curtea Veche: boieri îmbrăcaţi mai ales în haine roşii, cătane de tot felul, steaguri, muzici. Din caretă a aruncat mulţimii de gură cască bani. „Iară dacă sosi la Curte, să mai vedeţi bacşişuri multe”, a rămas credinţa populară convertită în versuri.
Poate neînvăţat cu subtilităţile practicate de fanarioţi (ameninţaţi de turci, de competitori, neiubiţi de localnci), Mavrogheni a înţeles că e trimis ca un fel de arendaş – cum au şi fost definiţi în istoriografie domnii din răstimpul 1716-1821 – şi s-a purtat în consecinţă. Apără cauza turcească în conflictul armat cu austriecii (masând trupe la graniţa oltenească) şi exilează masiv pe boierii nesiguri, tranzacţionişti, mereu dispuşi să încline spre ruşi ori spre austrieci dacă aşa o cereau interesele lor proprii.
Cu manifestări sforăitoare şi incursiuni neaşteptate în Ţara Bârsei, el îi invită pe românii de acolo să se alăture Ţării Româneşti, „de la care au fost desfăcuţi împotriva dreptăţii”, devenind un apărător fără echivoc al cauzei turceşti. O face în spirit pirateresc şi împotriva evidenţei. Odată în plus excentric, îşi căftăneşte calul, boierindu-l. Sigur de sine, Mavrogheni aspira, în 1788, şi la tronul Moldovei, de unde vodă Ipsilanti se retrăsese. S-ar fi putut realiza atunci o unire a celor două ţări? Puţin probabil, când pământul românesc era călcat, concomitent, de trupe ruso-austro-turce.
La fel de neaşteptat rămâne vodă Mavrogheni şi în administrarea capitalei sale. Pe de o parte îşi goleşte palatul de mobile, făcând, între altele, loc calului poaspăt înnobilat, amenajează grădini minunate în preajma bisericii care îi poartă numele până azi (din vecinătatea Muzeului Ţăranului Român), pe de alta ia măsuri concrete, benefice fără îndoială, dar ridiculizate copios. Astfel, în cele 37 de lucrări ce i-au fost consacrate sunt reţinute minuţios: obligativitatea pentru preoţi de a fi prezenţi la biserică şi noaptea (dacă îi vine vreunui creştin ideia să se spovedească tocmai atunci), ca şi dreptul acordat unor aşezăminte bisericeşti, ca o favoare domnească, de a instala iarna sobe pentru încălzirea enoriaşilor.
Reluând un obicei practicat de califi, vodă umbla prin oraş, deghizat sau nu, urmărind corectitudinea tranzacţiilor, felul cum se achitau de obligaţii slujbaşii ori dacă erau bine echilibrate talerele balanţelor. Negustorilor ce vindeau cu lipsă la cântar le ţintuia urechea de oblonul prăvăliei. La fel de neiertător era cu falsificatorii de monede (calpuzanii). N-a iubit cafenelele, unde se aruncau „vorbe spurcate” contra domniei şi mai veneau acolo şi „podărese” (femei de moravuri uşoare), aşa că le-a închis adeseori, dar fără mare efect pentru că turcii (unii din beneficiarii lor) reuşeau mereu să le redeschidă.
Ca să arate odată în plus că e altfel decât predecesorii săi, acest ciudat care se credea urmaşul familiei veneţiene Marosini, umbla prin Bucureşti într-un rădvan tras de cerbi cu coarnele aurite.
Oricât s-a strădit să fie bun administrator şi credincios turcilor ca nimeni altul, Mavrogheni a sfârşit atârnat în ştreang, undeva la sudul Dunării, din poruca stăpânilor săi de la Ţarigrad, mereu dispreţuitori faţă de ghiauri, adică faţă de creştini.
