MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE Ultimul lungmetraj realizat în România de Mircea Săucan înainte de a fi interzis şi, apoi, de a pleca în Israel, „O sută de lei” (1973) este, alături de „Meandre” (1967), al aceluiaşi cineast, unul dintre cele mai moderne filme ale cinematografiei române.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 mai 2015
Un limbaj greu și, mai ales, inutil de încadrat, deși, redus la scheletul său narativ (bazat pe un scenariu al dramaturgului Horia Lovinescu), „O sută de lei” este cât se poate de simplu: un tânăr rebel (Dan Nuțu) fuge de acasă și ajunge în București, la fratele său mai mare (Ion Dichiseanu), actor celebru, unde se atașează de o admiratoare a acestuia (Ileana Popovici).
Pentru cei familiarizați la acel moment cu precedentul mare film al regizorului, la fel de inclasabilul „Meandre” (apărut într-o perioadă ceva mai favorabilă cinematografiei), „O sută de lei” nu ar fi trebuit să surprindă. Asta dacă ar fi ajuns să fie văzut în varianta gândită de Săucan și nu ar fi fost tăiat brutal și, în cele din urmă, trecut la index.
Versiunea necenzurată a fost salvată miraculos, dar asta nu a împiedicat inclusiv autoritățile cinematografice ale ultimilor ani să prezinte în străinătate, cu diverse ocazii, copia măcelărită de cenzori.
Nu e de mirare, totuși, că filmul deranja (asta nefiind însă întotdeauna o garanție a valorii, pentru că cenzorii comuniști au interzis și destule filme mediocre sau proaste). Prin stilul său, Săucan era un polemist, un artist liber (în ciuda convingerilor sale marxiste din tinerețe).
Altfel cum să fie interpretat, de exemplu, începutul din „O sută de lei”? O scenă în care, după un dialog aparent de neînțeles între cei doi frați, urmează o sinucidere sugerată a celui mai tânăr. Este, de fapt, un moment dinspre finalul filmului, (re)așezat însă și în deschidere, pentru a stabili coordonatele tragice ale „poveștii”.
Moderne sunt la „O sută de lei” structura și montajul, fragmentele narative fiind „ordonate” într-o logică non-diacronică, a unui timp subiectiv, sincopat, poetic. Însă, la fel ca în „Meandre”, această complexitate este derutantă doar pentru un ochi grăbit, ea dezvăluindu-și, cu fiecare vizionare, canalele prin care replicile și scenele comunică între ele.
Modernă este folosirea coloanei sonore (muzica e semnată de Anatol Vieru), prin care se suspendă reflexul spectatorului de a o pune în legătură directă cu imaginile, pe al căror sens se presupune că ar trebui să îl accentueze sau a căror înțelegere ar trebui s-o faciliteze. În „O sută de lei”, dimpotrivă, coloana sonoră, prin abstractul și misterul său, prin alăturările surprinzătoare se sunete și acorduri, scoate uneori acțiunea din sfera realismului și creează un disconfort care stimulează.
Modern este jocul celor trei actori din rolurile principale. Într-o mișcare neîntreruptă, Dan Nuțu – întruchipând din nou, dar poate cel mai justificat, personajul neîncadrabil – ducea la un nivel probabil nemaiîntâlnit în cinematografia română interpretarea inspirată de modelul Actors Studio, în care realitatea interioară și expunerea celor mai profunde experiențe emoționale erau decisive. Apoi, Ion Dichiseanu, în cel mai de impact și autentic rol în cinema din carieră. Și, bineînțeles, Ileana Popovici, de o naturalețe izbitoare în personajul tinerei aparent naive și simpatice.
În fine, moderne sunt mișcările și unghiurile camerei de filmat (director de imagine – Gheorghe Viorel Todan), surprinzătoare, proaspete și deloc convenționale. Săucan evită însă, elegant, pericolul estetismului și al formalismului (de care a fost, de altfel, acuzat), pentru că dezinvoltura cu care își concepe cadrele nu este gratuită. Stilul său vizual reflectă tulburările și neliniștile protagoniștilor.
Mai mult, creează un timp și un spațiu cinematografice proprii, aflate la intersecția dintre realitatea obiectivă și pandantul ei subiectiv, psihologic și afectiv, al amintirilor și reveriei.
Textul continuă seria de articole lunare, începută în aprilie 2014, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
La această rubrică ați mai putut citi până acum despre: „Vânătoare de vulpi” (1980, r. Mircea Daneliuc), „Când primăvara e fierbinte“ (1961, r. Mircea Săucan), „Ţărmul n-are sfârşit“ (1963, r. Mircea Săucan), „Un om în loden” (1979. r. Nicolae Mărgineanu), „Priveşte înainte cu mânie” (1993, r. Nicolae Mărgineanu), „Salonul nr. 6” (1978, r. Lucian Pintilie), „Dolce far niente” (1998, r. Nae Caranfil), „La capătul liniei” (1982/1983, r. Dinu Tănase), „Apa ca un bivol negru” (1970, film colectiv), „O lacrimă de fată” (1980, r. Iosif Demian), „S-a furat o bombă” (1961, r. Ion Popescu-Gopo), „Meandre” (1967, r. Mircea Săucan).
INFO
O sută de lei (1973)
Regia: Mircea Săucan
Distribuție: Dan Nuțu, Ion Dichiseanu, Ileana Popovici, Violeta Andrei
