O zi din viața lui Johann Sebastian Bach
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-zi-din-viata-lui-johann-sebastian-bach/

Compozitorul şi organistul german din perioada barocă, Johann Sebastian Bach, este unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Familia şi muzica au fost universul vieţii lui.

Un articol de Monica Andrei|23 August 2016

La ani buni după moartea lui Johann Sebastian Bach, Anna Magdalena Bach, a doua soție a compozitorului, este îndemnată și încurajată de către unul dintre discipolii acestuia, Caspar Burgolt, să scrie o carte despre lumea lor dintre paranteze, despre viață, muzică, și despre cum era în familie muzicianul.

„Dragostea este plinirea legii”

„În 1720 l-am însoțit pe tata la Hamburg, pentru a vizita pe unchiul și mătușa lui – povestește Anna Bach. În Biserica Sfântei Ecaterina din oraș se afla o orgă valoroasă. Avea patru claviaturi și pedale. M-am furișat să văd orga. Deschizând ușa am auzit pe cineva cântând la ea. Năvălea spre mine o muzică divină, încât mi se părea că izvorăște de sub degetele unui arhanghel. Eram atât de răpită încât am rămas nemișcată. Nu știam cine e organistul. Seara, la cină, i-am povestit tatălui și mi-a spus că nu putea fi altcineva decât Johann Sebastian Bach, capel-maistrul prințului Köthen”.

Tatăl său, trompetist al curții din Weissenfels, merge împreună cu fiica sa Anna la biserică, să-l vadă și să-l asculte pe muzician. Fata se îndrăgostește de bărbatul nu prea înalt, un văduv ce inspira forță și vigoare, cu fața boltită și sprâncene arcuite, buze cărnoase, cu ochi neobișnuit de mari, fruntea înaltă și bărbia proeminentă. La prima vedere, în poză, dincolo de surâsul plin de bunătate, fermitatea expresiei feței impune respect.

Povestea Annei cu compozitorul, care și-a păstrat echilibrul moral excelând în activitatea de creație, de interpretare și de educație muzicală, a început în septembrie 1721, când s-au căsătorit. „Se zice că în viața unei femei cea mai frumoasă zi este aceea a nunții ei. Nu cred, însă, ca vreo fată să fi fost mai fericită decât am fost eu în ziua nunții mele” – scrie Anna în cartea sa. „După nuntă n-am trăit decât viața lui. Cadou de nuntă am primit un cântec. În timp, am descoperit că Sebastian avea o inimă largă și adâncă. Dragostea este plinirea legii, obișnuia să spună, căci familia a însemnat pentru el adevăratul rost al vieții – soția, copiii, căminul – universul vieții lui”.

00007

Johann Sebastian Bach s-a născut la Eisenach, în 21 martie 1685, și provine dintr-o familie de muzicieni organiști. Rămas orfan de mic, a fost crescut de fratele mai mare. Pentru că avea timbru plăcut, cânta duminicile și la sărbători la biserica din Ohrdruf, la nunți și înmormântări. De la 15 ani, își câștigă existența cântând în corul școlii, ce funcționa pe lângă biserica Sf. Mihail, la Lüneburg. Avea talent pentru oricare dintre instrumentele: vioară, violă, spinetă, clavicord, clavecin, însă instrumentul favorit, toată viața, va rămâne orga.

În 1703, obține primul post de organist în orășelul Arnstadt. Orga bisericii de la Arnstadt, la care a cântat multă vreme, avea două claviaturi și o pedală cu cinci registre, dar Bach avea mâinile puternice făcute pentru clape. Degetele lui cuprindeau intervale neobișnuite pe claviatură. Cu cele de la mâna stângă cuprindea 12 clape, iar cu cele rămase libere, cânta pasaje în intervalul dintre ele. Era în stare să execute triluri cu oricare dintre mâini. Nimic nu-i era imposibil pe clapele pianului și pe tastele orgii. Susținea că iscusința și arta i se datorează sârguinței, încât cei ce muncesc cu tragere de inimă pot ajunge ca dânsul. Își iubea mult orga. Sacrifica mult timp pentru ea.

Când asculți muzica lui Johann Sebastian Bach, ai impresia că vine din cer. Sursa de inspirație vine din muzica slujbelor de seară, care a exercitat asupra lui o putere de atracție de-a dreptul miraculoasă. De altfel, toată viața a râvnit la postul de muzician de biserică. În 1717, prințul Leopold de Anhalt-Köthen îi oferă postul de capel-maistru de curte, iar în 1723 este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig.

Adevăratul cămin e propria inimă

S-a căsătorit prima dată cu verișoara lui, Maria Barbara, și au avut patru copii. Prima soție a decedat. În urma unei călătorii, o găsește moartă în casă. Apoi, muzicianul și-a dorit o soție care să-i rezolve toate obligațiile, pentru ca el să poată folosi timpul și energia pentru sublimele revelații ale muzicii, cu ale cărei daruri fusese înzestrat din plin. Primisem o educație aleasă, învățasem să cos, să gătesc (…), dar nu purtasem pe umeri grijile unei gospodării și ale creșterii copiilor – scrie Anna în cartea sa. „A avut o răbdare îngerească cu mine în timp ce-mi dădea lecții la pian. Nu m-am lăsat descurajată de tachinările lui tandre. Am avut împreună 13 copii dintre care 7 au decedat”.

Când Anna Magdalena Wilcke s-a căsătorit, Johann Sebastian Bach avea 4 copii. Din ambele căsătorii au rezultat 21 de copii, dar n-au supraviețuit decât 4 fete și 4 băieți. Dintre toți copiii, Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach au devenit muzicieni.

După căsătorie, viața Annei se desfășoară acasă printre treburile gospodărești și creșterea copiilor. De-a lungul căsniciei sale, ea descoperă că pe soțul său îl înflăcăra muzica și părea adesea convins că munca asiduă și credința pot ajuta pe oricine să ajungă la fel ca el. „Nu este nicio vrăjitorie. Esențialul constă să apeși clapa potrivită în clipa potrivită. Restul săvârșește orga de la sine”, îi spunea adesea soției sale despre cântatul la orgă. „A fost toată viața de o rară înțelepciune și prevedere, încât judecata lui n-a dat greș. Rege printre muzicieni, credea adânc în ordinea tuturor lucrurilor, în casa sa, în muzica sa. Credea cu tărie că baza societății și moralei este ordinea. Îl necăjeau laudele fără noimă ale celor care credeau că se pricep la muzică”.

00009

„Părul tău blond mi-a fost rază de soare, acum părul tău de argint îmi e rază de lună. E o lumină mult mai potrivită pentru noi, tineri îndrăgostiți”, îi spune compozitorul soției sale la împlinirea a 30 de ani de la căsătorie. Împăcat cu sine, căci avusese cu a doua soție căminul adevărat pe care și-l dorise, compozitorul s-a mulțumit toată viața să se știe înconjurat de familie și de câțiva credincioși care-i cunoșteau muzica. Goana după succes și relații de societate nu se potrivea cu firea lui.

„Am fost binecuvântată între femei că mi s-a dat să trăiesc într-o caldă intimitate, cu un spirit mare, să asist la nașterea muzicii lui.” – își amintește Anna Bach. „Simt că arta lui te răpește într-o cu totul altă lume, în care toți trăiesc într-o veselie paradisiacă, uitând grijile pământești pentru că în sufletul lui sălășuiau pacea și frumusețea. Nimeni n-a știut atât de bine să definească contrapunctul în muzică.”

Virtuozul cu geniu de compozitor care însenina cu muzica lui celestă lumea noastră posomorâtă, spunea adesea: „Scriind pentru propria mea plăcere nu trebuie să mă supere faptul că arta mea nu este pe placul tuturor”. A compus cantate de o deosebită frumusețe inspirându-se din psalmi, muzica sfântă, Patimile după Matei sau Vinerea patimilor. Muzica lui era o chemare a morții izvorâte din viziunea învierii.

După o asiduă cercetare, așa cum scria soția sa, descoperise că literele din numele Bach, cântate pe note, alcătuiesc o melodie, drept pentru care folosește succesiunea de note din numele său în cele trei teme ale unei fugi, lucrare rămasă neterminată, din păcate.

O zi vin viața lui Bach

O dată pe an, cei din familia Bach obișnuiau să se adune și să cânte muzică scrisă pe versetele Evangheliei. La final, stăteau toți la masă, unde nu lipsea mâncarea favorită, mai ales a compozitorului: scrumbii preparate cu sos de vin și piper. Se spuneau anecdote, la o cafea bună, o bere sau un vin roșu, în timp ce muzicianul fuma o lulea.

O zi din viața lui Bach însemna lecții cu elevii săi, cărora nu le tolera dezordinea și lipsa de punctualitate. Compunea și cânta la orgă, la pian, la violă. Seara îl găsea în familie, unde îl așteptau copiii și frumoasa sa soție. În momentele sale de odihnă asculta predica unui călugăr din Strasbourg, din care soția lui citează pasajul preferat.

„Ce să facem pentru a simți îndrumarea cerului? Nimic altceva decât să privim adânc înăuntrul nostru și să trăim în pace între pereții casei noastre; în acest fel, omul își va descoperi adevăratul cămin în propria sa inimă și va renunța la goana neastâmpărată după bunurile vremelnice. Se va simți astfel acasă pe acest pământ.” Adept al lui Luther, obișnuia să-i citeze filosofia în public, acasă, la biserică sau prin călătorii. În serile de toamnă, după o zi de muncă, copia la lumina lumânării până târziu în noapte, știme.

Eruditul, pentru care cărțile erau un izvor de înviorare în timpul liber, a fost invitat să cânte în saloanele scânteietoare ale aristocraților germani, fără să-l impresioneze că trăiau într-un lux orbitor, muzicianul rămânând și trăind la fel de modest toată viața. Până la finalul vieții, orga, clavecinul, pianul, împreună cu afecțiunea familiei sale au fost singurele lui compensații.

Preocupat de muzică încă din copilărie, copia piesele favorite printre gratiile dulapului, noaptea, la lumina lunii, lucru pe care-l va continua, mai târziu, la lumina lumânării, fapt care duce în timp, la orbire. Conștient că „aceia care se nasc cu muzica în suflet trebuie să plătească pentru acest dar”, după cum spunea adesea, orb fiind, împăcat cu sine, cu viața și încercarea trimisă de Dumnezeu, mângâiat și îngrijit de blânda lui soție, își așteaptă demn sfârșitul.

Un chirurg celebru al epocii sale îi redă vederea în urma unei operații, cu puțin timp înainte de deces. Moartea nu l-a speriat niciodată. Ne-a părăsit într-o marți seara la ceasurile opt și un sfert, în 28 iulie, 1750. Avea 65 de ani. A adormit blând și fericit”, își încheie Anna Bach amintirile despre soțul său.

(Sursa: Scurta cronică a Annei Magdalena Bach, editura Humanitas)



02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »