Oamenii cărților vs. oamenii legii
https://www.ziarulmetropolis.ro/oamenii-cartilor-vs-oamenii-legii/

Fie că surprind examene auto sau felurite necazuri în trafic, fie că se întorc în timp, într-un comunism în care să-ți petreci o noapte pe o bancă din fața unei gări era îndeajuns de dubios pentru a fi ridicat, fie că se întâmplă la mare, cu gașca, sau la Cluj, în studenție, într-o tabără școlară sau în zilele Revoluției, într-un tren, într-un sat, într-o cârciumă sau în plin centrul Bucureștiului, așa cum sunt istorisite aici, cel mai adesea cu haz, dar alteori cu apăsare, întâlnirile scriitorilor cu poliția au un farmec nebun. Din cele 250 de pagini strânse sub titlul „Scriitori la poliție”, grupate în șase capitole (denumite, la rândul lor, „Șase! Miliția!” „Și cam ce-ar mai fi de declarat?” sau „Mâinile sus! Nu mișcă nimeni!”), am decupat acele pasaje care par să atragă cele dintâi atenția. În spatele lor, se ascund însă povești diverse, uneori complicate, de la aceea a Ioanei Nicolaie, care descrie o noapte petrecută în tren, în drum spre o înmormântare, alături de un polițist pervers, la cea în care un tânăr de 20 de ani (Andrei Crăciun), nimerit într-o tabără școlară alături de părinți (profesori), se joacă de-a Sherlock Holmes pentru a ajuta la prinderea hoțului care le furase din cameră câteva mii de lei vechi, o geacă de piele și-un storcător de fructe, până la pățania femeii de 21 de ani (Nora Iuga), ajunsă în Sibiu să predea germana la o școală generală, care, pentru a evita crizele unei gazde deranjate de întoarcerile târzii acasă, își petrece o noapte pe o bancă din oraș, cântând arii din opere alături de un june medicinist, până spre dimineață, când vor fi duși la secție, ba chiar, în cazul femeii, la o cercetare mai amănunțită, căci așa stăteau lucrurile cu miliția de atunci. Citiți, citiți și vă minunați!

Din trafic

„Pe strada Griviței, la Piața Mare, mi-a spus s-o iau la stânga. M-am încadrat corect, dar, până să ajung în dreptul semaforului, s-a făcut roșu. Era un singur semafor pentru toate direcțiile și-mi rămăsese în cap că atunci când e un singur semafor e pentru înainte și la dreapta. Pentru stânga habar n-aveam cum se procedează. Aș fi putut să jur că nu mi-a explicat nimeni. Pot să jur și acum. Și vocea din capul meu a decis, prin excludere, că, dacă înainte și la dreapta e roșu, probabil la stânga e verde, așa că m-am dus fără jenă în intersecție cu o viteză considerabilă (fiindcă scria în carte că te pot depuncta dacă mergi nejustificat de încet) și, chiar când venea un camion din față și eu mă pregăteam să fac stânga peste el (sau în el), polițistul a pus frână și am supraviețuit examenului.

Eu am înghețat.” Lavinia Braniște

„Final de an. 29 decembrie sau așa ceva. Mă grăbesc îngrozitor, căci în puține ore trebuie să fiu la aeroport. Parchez pe Doamnei, pe oprire interzisă. Fix lângă cercul ăla albastru tăiat cu un X roșu. În spatele meu, o mașină de poliție. Polițiștii, amabili, îmi fac semn din faruri și din mâini. Mesajul lor: Iubi mică, nu parca, nu parca! Suntem aici și o să îți iei o amendă de o să te usture. Nu îi observ, sunt prea absorbită de parcare. Îmi iau o amendă de mă ustură.” Simona Tache

Față-n față cu miliția

„Pe urmă am făcut concurs. «Asta din ce-i?» «Din Egmont.» «Dar asta?» «Din Somnambula de Bellini.» «Dar corul?» «Ei, corul, cine nu-l știe? E din Nabucco.» «Cât e ceasul? «A trecut de 5 și e lumină ca ziua. Uite, milițianul ăla vine spre noi.» «N-are decât, ce, am comis vreo infracțiune?»

«Actele de identitate.» Ne supunem. «Ce faceți aici la ora asta?» «Cântam arii din opere.» «Aha, asta se cheamă operă. Și ați făcut operă toată noaptea? Și dumneata ești cântăreață de ocazie? Da‘ condicuță ai?» «Sunt profesoară la Școala generală nr. 1.» «A, frumos, foarte frumos. Cu elevii dumitale unde cânți opere?» Și-a băgat buletinele noastre în buzunar și a spus: «Mergem la Secție. Serviciul începe la 8. O să așteptați afară.» Ne-a scos într-o curte mică interioară, unde priveau zeci de ochi de femei și de bărbați printr-o lucarnă dintr-un beci, strigându-ne și făcând gesturi obscene: «Cum fu doamnă profesoară să ți-o tragă puștiu-n gară?» N-aveam unde să ne ascundem și ei făcură spume la gură de atâta scandat. Și deodată situația mi s-a părut atât de ridicolă, încât am început să râd și l-am contaminat și pe el. Și am râs amândoi o jumătate de oră fără oprire și animalele alea din cușcă au început să urle și bărbații ăia cu unghiile lungi și negre sfâșiau bluzele transpirate sub care țâțele zvâcneau ca niște furuncule gata să se spargă. Apare, în sfârșit, un ofițer cu chipiu, blonziu și fad ca o supă nesărată. «Am citit raportul tovarășului caporal.» Studentul e liber. «Dumneavoastră puteți pleca. Profesoara rămâne cu noi.» Medicinistul îmi urează să nu cedez și-mi promite că mă așteaptă pe malul Cibinului.” Nora Iuga (foto sus)

„Cocoș, mânz, cățel, pisoi. Se vede treaba că am o identitate zoologică schimbătoare în ochii miliției dobrogene, dar nu asta mă preocupă. Mă gândesc în schimb că, dacă sunt individ, așa cum sunt pus să scriu în declarație, e de rău. Etica socialistă împarte omenirea în două: cetățeni, adică oamenii care duc la miliție portofelele găsite pe stradă («și sunăm la numărul de telefon 22.22.22»), și indivizi, respectiv briganzii de rit urban sau rural care fură din averea statului. Se vede treaba că mozolul nocturn e o faptă reprobabilă mai cu seamă când asupra ei planează bănuiala fugii din țară. Cât despre vigoare, iată un cuvânt care-mi sună în cap ca tobele lui Cozy Powell, fiindcă milițianul mă întrerupsese din asalt tocmai când mi-era lumea mai dragă și dânsa mai nebleagă. Dar e bine că semnalul de alarmă care-mi răsună-n tărtăcuță mă despoaie de teamă.

Aoleu, păi nu asta făceam, să trăiți.

Ce nu făceați?

Nu treceam granița.

Da‘ ce făceați, bă?

Ne pupam, să trăiți.” Radu Paraschivescu

„Nu mă uitam în mod special la polițai, deși știam că sunt acolo ca observatori atenți, la concert, pe margine, sătui de bubuitul tobelor și de solo-urile de chitară electrică, sătui de vocile metalice ori rugoase. Din când în când, câte o uniformă mi se lipea, razant, de colțul ochilor, dar nu mai mult de atât. De altfel, oamenii ăia buhăiți de la căldură și destul de plictisiți de slujba lor ar fi bătut, poate, ceva infractori mai de soi, dar nu neapărat puștimea venită la mare să urle la concerte, să se miște tărăgănat ori ca peștele viu, omuleți chercheliți mai tare ori mai puțin de la bere și țigări Carpați fără filtru, ca să lase arșița la urmă. Polițaii ăștia aveau chef de bătaie, dar cu golani serioși, nu cu pitpalaci! Erau alergici la vară și arșiță, îmbibați de uniforma lor în care erau obligați să zacă și să transpire, hainele lor aveau cercuri de sare, la subsuori, miroseau îmbâcsit. Nu știu de fapt cum miroseau, dar așa îmi închipuiam, fiindcă niciodată nu am ajuns în preajma lor, ci doar de departe i-am zărit foșgăind nervoși la marginea rockului, străini de lumea noastră psihedelică adaptată, alienați de slujba lor de roboți cu stăpân.” Ruxandra Cesereanu

„Spre prânz, am plecat din tabără mai bine de o duzină de adolescenți, spre lacul din apropiere, la scăldat. Urma să ne abatem ca să-i restituim omului asinul, până una-alta vedetă a alaiului. Veselia era la cote maxime. Trecând pe lângă panourile cu sloganuri despre partid și citate din Ceaușescu, specifice epocii (aveam să aflu curând că se cheamă mijloace de propagandă vizuală) nu mai știu cui i-a venit ideea care avea să ducă distracția la apogeu: să legăm de ele măgarul și să facem poze – și solo, și de grup, cu noi pe lângă el. În scurt timp rămăseserăm singuri pe trotuar, toți ceilalți trecători hotărându-se, subit, să traverseze. Chestia asta mai degrabă ne-a accentuat, if anything, buna dispoziție.

Încheiasem sesiunea de photoshooting și urcam deja dealul spre destinația pet-ului nostru de ocazie, când un tip solid, cu o mină gravă, care se ținea după noi de ceva vreme, ne-a ajuns din urmă și mi-a cerut să-l urmez. Mă alesese, probabil, întrucât aveam aparatul foto atârnat pe umăr, la vedere, sau poate fiindcă eram mai înalt. Din câte-mi amintesc, nici n-a fost nevoie să se prezinte, am înțeles imediat, după ton și atitudine, că aveam de-a face cu un om al legii.” Sorin Gherguț

„Pentru mine, întâmplarea numărul unu e cea petrecută pe 21 decembrie 1989. Acolo am avut să-i văd cam pe toți. E drept, pe cel care m-a pocnit la rinichi și m-a îngenuncheat nu l-am văzut. L-am auzit. Stăteam cu fața la perete, cu mâinile ridicate, iar lângă mine era un tinerel speriat, ca și mine. Mai târziu aveam să-i aflu numele: Napoleon Helmis. Nici el, cred, nu mai visa să devină regizor. Apoi, doi tipi s-au oprit în spatele meu, discutând cu aprindere:

Ăsta e.

Ești sigur?

Ăsta e. Uite-i haina.

Nu știu să explic de ce, dar am simțit că era vorba de mine. Și nu am apucat să mă-ntreb de ce, că a venit primul pumn.” Florin Iaru

„Bun, și cum ziceam, sărbătoream un mare pianist de jazz, era veselie, în lipsa unui pian la care să ne cânte sărbătoritul, se spuneau bancuri, se râdea. În toiul petrecerii, trec doi inși pe lângă noi și unul din ei, solid, îmbrăcat cu cămașă și cravată, îi spune lui Johnny din senin: Băi, ai încărunțit degeaba, mă cac pe barba ta. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat, Johnny oferindu-se să-i întoarcă serviciul drept în creștet. Cu încă două-trei schimburi aprige de replici și cu referiri la linia maternă, cei doi pleacă, iar noi ne vedem liniștiți de aniversarea lui Harry. Când ne rarefiem suficient, intrăm în cameră pentru continuare.

După puține minute se aude bătaia în ușă, fermă, și intră căpitanul Lia. Vom afla că a fost trimis de tov. Stancă, directorul stațiunii Costinești, cunoscut drept paharnicul lui Nicu Ceaușescu atunci când se deplasa în zonă. Tov. Stancă era una și aceeași persoană cu cel care se oferise, din senin, să-i spurce barba lui Johnny Răducanu.” Ioan T. Morar

„În noaptea aia, tatăl meu n-a ajuns acasă, ceea ce era ceva de neînchipuit. Nu aveam telefon. Nu știam ce să facem într-o astfel de situație. În satul nostru nu se putea întâmpla ceva fără să se afle imediat. Dacă vreunul s-ar fi rătăcit, de exemplu, era imposibil să nu dea cineva de el și să-l aducă acasă. N-a dormit nimeni, până dimineața, când tata a fost adus mai mult mort. Cei doi milițieni însoțeau targa. Ei îl descoperiseră agonizând nu departe de cimitir.

În toată nebunia care a urmat, s-au întâmplat multe. O vreme am așteptat ambulanța. Pe timpul nopții, plouase puțin, iar din loc în loc erau bălți. Bunică-mea urla cu disperare, iar mama plângea ca un copil. În timpul ăsta, milițienii încercau să ne liniștească: poate că-l atacase cineva, un nebun ori un bețiv străin de sat, se întâmplă întotdeauna lucruri de-astea, câte nu văzuseră ei la viața lor!

Mohorâtul era mai tăcut, în schimb Smeu îi trăgea cu gura, într-o vervă de zile mari. Avea aceeași față plină de zâmbet, încât eram gata să-l cred, când bunică-mea a urlat la el să tacă. N-o să uit niciodată zâmbetul lui amputat. Nimeni până atunci nu se îndoise de el sau de vreun milițian. Mai ales într-un sat mic, așa cum era al nostru.

Pe fața lui Smeu se citea o mare nedumerire. Dar bunică-mea era de neoprit:

Voi l-ați omorât!” Doina Ruști

Un furt, un tren…

„Patru bătăi timide în ușă. E Daniel, colegul de cameră, sunt șocat să-l revăd așa repede. La întrebările mele se bâlbâie, își ascunde privirea, înțeleg că trebuie să cobor la admin. Mă simt în formă, am scris un poem, cobor scările-n joacă. Lui Daniel i-au dispărut două sute de mărci din cameră, aș face bine să înapoiez banii pe loc, zice, și-mi fac bagajele fără să mai anunțe poliția. Întreb, sunt scandalizat, mă disculp. Știe ea mai bine că toți sudiștii sunt infractori, vin la Cluj ca ursul la miere. Daniel e prea bine-crescut ca să-mi spună în față că mă suspectează pe mine și, dacă n-am furat eu sutele de mărci, atunci de unde am bani să ies în fiecare seară în oraș, să stau ziua întreagă-n pat și să citesc? Acuzația nedreaptă, neașteptată mă face să transpir și roșesc de indignare și fierb, ca și cum aș fi vinovat. Chemați poliția, chemați pe cine vreți, zic, sunteți sigur, zice, sunt sigur, zic. Sectoristu-i deja acolo, ca din întâmplare, vorbind relaxat cu portarul mai tânăr. Vreau să lămurim povestea, zic, și noi la fel, zice, dar nu aici, atunci unde, zic, veniți mâine-dimineață la poliție, în centru…” Ștefan Manasia

„O vreme am dat din cap ca și când l-aș fi urmărit, apoi m-am refugiat cât mai spre geam. Se făcuse târziu, așa că am tras scaunul de clasa-ntâi, învelit cu pluș roșu. Mă puteam întinde liniștită, cine să-mi fure banii dacă-l aveam pe polițist lângă ușă? Am ațipit repede, de când nu mai apucam să dorm mai mult de trei ceasuri devenisem un magnet pentru oboseală. Auzeam însă ca prin vis tot ce se petrece. Am simțit așadar cum polițistul s-a ridicat încet și a făcut pasul care-l despărțea de scaunul meu. Mi-am dat seama că se apleacă și-apoi, că tot reușisem să-mi deschid ochii, l-am și văzut, de foarte aproape. Mă prinsese deja în brațe, hai, drăguța mea, ce facem noi o noapte întreagă, și începuse să mă pupe pe păr.” Ioana Nicolaie (foto sus)

„Hai înapoi la cârciumă, că i s-o fi făcut de păcănele, că aveau și păcănele acolo. Și, într-adevăr, doi bărbați stau și beau beri și râd, dând în ele, la păcănele. Unul are, pe spătarul scaunului, o geacă neagră de piele, dar nici n-o remarcăm.

Polițistul tabără pe recidivist, care ne furase și două milioane de lei d-ăia vechi și apucase să-i arunce sub aparat. Unde-s banii, nenorocitule? Care bani? Nu sunt eu acela.

Mă înflăcărez și intru tare în el și îl dau cu capul în aparat – unde e, mă, storcătorul de fructe al maică-mii? Taică-miu atunci vede și el geaca de piele și îi dă șah mat (tata e șahist). Mă, neisprăvitule, asta e geaca mea! El, canalia, jigodia, nenorocitul, că nu e! Cum, mă, nu e, că uite, am vopsit-o și am dat cu vopsea pe interiorul căptușelii. N-a mai avut ce să facă în fața acestei dovezi zdrobitoare și a admis. Da, a furat și el, dar de foame, n-a vrut să ne fure geaca și storcătorul, dar era întuneric și a luat și el ce-a prins. Banii sunt acolo, sub aparat, uite, n-a apucat să bea decât cinci sute de mii. Să se ierte!

Noi l-am iertat, dar oamenii legii, drepți cum îi cunoaștem, nu! Așa se face că l-au băgat în proces, la tribunal. Și noaptea de pomină, cu acțiunea energică, decisă, inspirată a bravilor polițiști din orașul de munte a apărut și în ziarul polițiștilor – ziarul Argus, redată pe larg.” Andrei Crăciun (foto sus)

„Este pe lumea asta un polițist. Odată ne-am întâlnit și i-am luat chipiul de pe cap. Nu s-a bucurat foarte mult, dar nu mi-a zis nimic. E plin de delicatețe.” Péter Demény

„Iată deci cum s-a petrecut superevenimentul, lebăda neagră, singularitatea, hierofania, apokalipsisul.

Ochii mei disperați au văzut un echipaj de poliție vizavi de Odeon. Creierul meu disperat m-a dus la el. Gura mea disperată a rostit cuvintele astea:

Domnule polițist, sunt poet, mâine trebuie neapărat să fiu la un festival de poezie în Bistrița. Nu am cum să ajung la gară, să iau trenul, care pleacă în 20 de minute. Mă puteți ajuta?

Polițistul m-a privit liniștit, cum își va privi orice zeu omnipotent suplicantul, și-a chemat un subaltern, i-a spus așa, tot cu ton de zeu omnipotent:

Domnul de față e poet, trebuie să ajungă la gară într-un sfert de oră. Pui girofarul și îl duci.

A pus girofarul și m-a dus.

Peste un sfert de oră, în vreme ce urcam în tren, subalternul mă întreba:

E totul în regulă, domnu‘ poet?” Radu Vancu

Pentru mine, întâmplarea numărul unu e cea petrecută pe 21 decembrie 1989. Acolo am avut să-i văd cam pe toți. E drept, pe cel care m-a pocnit la rinichi și m-a îngenuncheat nu l-am văzut. (F. Iaru)