În 1983, cu doi ani înainte de moartea lui Octavian Cotescu, Fănuş Neagu îi descria viaţa într-un adevărat poem în proză în care amintea despre marile lui roluri, despre pasiunea pentru teatru şi despre actorii pe care i-a format.
Un articol de Petre Ivan|4 decembrie 2013
Redăm, în continuare, câteva fragmente din articolul apărut atunci în revista Teatrul:
„Îmi amintesc bine că povestea prieteniei mele cu Tavi Cotescu începe în Cișmigiu (grădina? restaurantul? – nu mai știu precis, asta ar putea să ne-o spună Lucian Pintilie fiindcă era și el pe acolo), apoi urcă în munți și se continuă în câmpie.
Viața. Și ocolurile ei de rigoare. Sînt gata să jur că noi doi stăm în devreme târziu și că în această vale unde toate monedele se devalorizează, iar unii dintre obișnuiții casei au început să adune bani, pătrunși de credința că banii țin timpul în loc – și-l țin, să nu ne ascundem după degete, mai ales la hanuri -, noi doi purtăm, strâns lipită de față, masca iubirii de oameni (fața noastră e mereu o podgorie a dragostei), sfânta cădere în păcatul diurn al muncii istovitoare, pilda fragedei îngenunchieri în pragul scenei şi lacoma durere a celor care, murindu-le brazii cu fiecare împodobire, văd că zilele se petrec ca niște țarevici decapitați când în fund de ocnă, când pe frunze de fag, pe scoarță de mesteacăn, pe aripi de cocor plecând. […]
Cotescu e băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii. Născut în nordul Moldovei, care e Roma diasporelor est-europene, el a plecat călare pe șapte cai și pe un băț de aur, purtând în suflet primăveri cu două capete, o pasăre botoasă cu ochi de aramă și un cap de cerb între doi snopi de maci.
Cel ursit să învingă și să-i plouă cu minuni. Acum când, pentru el, fiecare seară e un strigăt cu destin precis conturat – vai, ce mierle-mi cântă-n soc și-un cocoș plin de noroc – Cotescu poartă nestins în suflet adunat din toate clopotele Moldovei, suprapuse pe obârșia apelor ce ne clatină neamul, imnul închinat tinereții de Mihail Sadoveanu, pe care amândoi l-am învățat ca să nu-l mai uităm niciodată, când eram elevi la Iași – el, la Liceul Național, eu, la Liceul Militar.
Gaudeamus, fundacuri cu zodii, idolii ca ființe aievea miracolelor: frații Teodoreanu, Mihail Codreanu, apoi Constantin Ramadan, Ștefan Ciubotărașu și doamna Gina Sandri Bulandra – sălcii somputuoase lîngă havuzuri de arome, teiul nemuririi lui Eminescu și poveștile din Țicău, și iarăși fuga în largul lumii, ca să ia chipul lui Piotr (pădurea lui Ostrovski), al lui Tom (Menajeria de sticlă), al lui Ben poetul (Inima mea este pe înălțimi), al eroilor lui Mazilu, plini de tandrețe și abjecție, al lui Cațavencu, al lui Macbeth, al lui Edek (Tango), al Unchiului Vanea, al lui Tartuffe, al domnului de Molière (Cabala bigoților), rol cu care m-a răpit de multe ori din piatra Balcanilor, care e plictiseala zilei de duminică, spre a mă muta într-o sărbătoare neagră, amestecată feeric cu munți nedeslușiți, câmpie romantică, vânt din salcâmi înfloriți, rod domnesc și al lui Minetti, rol pe care l-a jucat, cum duios mi-a mărturisit, mereu cu gândul la mine. […]
Octavian Cotescu (1931 – 1985)
Cotescu iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței pentru că acolo și-a îngropat butucul de vie.
Pentru că acolo se umple de darul de a respira idei și de a se îndoi albastru de toate treburile lumii, acolo el sfidează moartea, șterge de praf, de fire de păianjen și de adieri de calomfir icoanele sub care se încheagă lumina, batjocura, disprețul și curajul de a pieri și de a o lua din nou de la capăt, cu dragostea, cu anasîna, cu ‘tu-l în irozi pe mă-sa pe cine nu-și schimbă viața într-o poveste călătorind pe sub fruntea omenirii, prin inima ei.
Citiți și: Ovidiu Iuliu Moldovan într-un portret de Fănuș Neagu
Știind astea toate și mai știind că de sub mâna lui ca profesor au răsărit tinerii actori Maria Ploae, Catrinel Dumitrescu, Dan Condurache, Horațiu Mălăele și Dinu Manolache, închei zicându-i: Domnule, măria ta, am două luntri la malul mării – lemnul duios, catran ce umflă plămânii, vâsle zugrăvite de o muiere fugită de-acasă, și cunosc bine și valul Mării în care se bat în solzi scăpărători lufarii, păstruga, sturionii, hai să ne legănăm în bucuria de a culege noi datini. Să culegem singurătate și s-o dăruim celor mult prea veseli într-o lume pătimind de tristețe.”
Fragmentele din articolul lui Fănuș Neagu au fost republicate cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto cu Octavian Cotescu: cinemagia.ro
