Octavian Paler, povestea unui destin prins între iubirea de viață și tentația sinuciderii
https://www.ziarulmetropolis.ro/octavian-paler-povestea-unui-destin-prins-intre-iubirea-de-viata-si-tentatia-sinuciderii/

Acum mai bine de un deceniu, un stop cardio-respirator îl elibera pe Octavian Paler spre acel Dincolo de care nu se jena să mărturisească de fiecare dată că se teme. „Mă tem nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui”, mărturisea scriitorul născut într-o zi de 2 iulie (1926), la Lisa, în judeţul Făgăraş.

Un articol de Monica Andronescu|22 mai 2017

7 mai 2007, București. Octavian Paler, personalitate în aceeași măsură iubită și controversată, murea la vârsta de 80 de ani, după ce, în urmă cu cinci ani suferise un atac cerebral.

„Nu cred în Viața de Apoi” mărturisea Paler, în acei ani în care se lupta cu timpul și cu bolile și rămânea încă activ în viața publică din România. O lume în care, cel puțin în anii din urmă, nu se sfia să declare că nu se mai recunoaște, că nu-i mai aparține. O lume în care oamenii se schimbau, în care valorile se modificau și se instalau ierarhii noi.

Sceptic și înghițit de nostalgii, Octavian Paler se declara un „rac negativ”, născut fiind în a doua zi a lunii iulie, în anul 1926, în satul Lisa din Făgăraș. Era un alt univers atunci când a venit pe pământ Paler, o lume în care „o grindină care nimicea vara într-un sfert de oră munca dintr-un an întreg era mai importantă decât norii care se adunau pe cerul Europei”. În acest mic univers în care expansiunile se făceau întotdeauna pe verticală și mai niciodată pe orizontală, Paler se integra și el, luând cu sine, peste ani, la București, ritmurile interioare… chiar dacă pervertite de mirosul de benzină arsă, și nostalgia după o lume în care însă n-ar mai fi putut trăi – un fel de veșnic și asumat dezrădăcinat, un om pierdut între două universuri dintre care nici unuia nu-i aparține pe de-a-ntregul: orășeanul căruia îi e dor de satul în care, însă, știe că nu ar mai putea trăi, de satul în care nu mai există pentru el decât o casă plină de fantome.

Cum arăta Lisa în copilăria lui Paler?

Ca multe alte sate din România acelei perioade, idealizat prin aburii nostalgiei – lucru de care el se ferea –, cu o viață care se ducea după aceleași ritmuri, cu miros de frunze de nuc, cu cinci cârciumi și două biserici… Două biserici dintre care, într-una dintre ele, mama lui, Ana, o femeie simplă și credincioasă – a cărei credință Paler o invidia mai târziu pentru perfecta ei simplitate, la care el, intelectualul, nu avea acces – și-ar fi dorit să-l vadă preot. „Buna mea mamă a visat, când eram mic, să mă vadă într-o zi, ieșind din altarul „bisericii mari” (cea ortodoxă) din Lisa îmbrăcat în odăjdii. Ca s-o determine să accepte trimiterea mea la liceu, tata i-a întreținut discret această iluzie. Nu știu când s-a lămurit că fiul ei nu era animat de idealuri preoțești, dar Dumnezeu, dacă există, mă va ierta cu siguranță că nu i-am îndeplinit mamei visul. Aș fi fost un impostor”, mărturisea el în volumul „Convorbiri cu Octavian Paler” de Daniel Cristea-Enache, apărut imediat după moartea lui, în 2007. „Aș fi predicat o împărăție viitoare, deși eu nu cred că există altă „împărăție” decât cea de care avem parte pe lumea aceasta. Așa cum e ea! O „împărăție” în care fiecare dimineață e un mister, dar în care umanitatea se întoarce parcă împotriva omului”.

Chiriaș în Ferentari

Din această lume plină de mistere dar și de aburii de alcool de la crâșmele satului – satul românesc interbelic – Octavian Paler, „cosaș de elită”, care în adolescență mergea la cosit pentru bani, ca să-și poată face câte un costum nou, toamna, a venit direct la București, admis ca bursier la „Spiru Haret”. De unde însă a plecat în ultimul an de liceu din cauza unei altercații cu directorul școlii, care-i era chiar unchi. Și așa a început traseul unei existențe care avea să-l ducă pe Paler în structurile cele mai înalte ale statului într-o perioadă tulbure, perioada Ceaușescu. „Dacă mă uit în urmă, n-am nici un motiv să-mi fie rușine”, n-am făcut nicio porcărie, nicio ticăloșie, deși vremea era favorabilă și porcăriilor, și ticăloșiilor”, spunea el în aceeași carte. Istoria va stabili probabil cel mai bine toate astea. Însă începutul tânărului Paler, într-un București care încă își refăcea rănile după război, are iz de roman. Locuia la capătul lumii, dincolo de bariera Bacchus din Ferentari, pe strada Tufelor, unde nu exista electricitate și nici apă curentă și unde, în anii 1949-1950 încă se citea la lampa cu gaz. De-abia dincolo de barieră începea Capitala… La momentul la care a devenit redactor la radio și a început cariera lui, Paler era încă un chiriaș de pe strada Tufelor. Și merită citat fragmentul din cartea lui Daniel Cristea-Enache, în care, cu primul salariu, merge la Capșa. E o veritabilă scenă de film.

„În ziua în care am încasat prima leafă la Radio, în aprilie 1949, m-am suit într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă la Capșa. Acolo, i-am cerut să mă aștepte în fața restaurantului, asigurându-l că-i va fi plătită așteptarea, iar eu am intrat la Capșa (pentru prima oară!), m-am așezat la masă și am comandat un prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. Până atunci, nu mâncasem niciodată servit de un chelner stilat, care-și ducea mâna la spate când turna în pahar. La sfârșit, după ce am plătit, m-am suit în taxiul care mă aștepta și i-am zis șoferului să mă ducă pe strada Tufelor. (…) În clipa în care am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.”

„Am încercat să rămân decent într-o istorie indecentă”

Ce a urmat e un traseu cunoscut și curajos. „Am încercat să rămân decent într-o istorie indecentă”, avea să fie concluzia personală a acestui traseu… a unei vieți împărțite între funcții publice și literatură, între iubire și neputințe, într-un permanent zbucium, între „biografie” și „destin”.

„Cred că dragostea ne ridică în propriii noștri ochi”, scria Paler în „Autoportret într-o oglindă spartă”. „Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt! Ai dori și chiar încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care-l iubești. (…) În fond, nu există decât un singur fel de a trăi dragostea: trăind-o.” Iată una dintre cele mai frumoase pagini despre iubire, scrise de un bărbat care a căutat adesea răspunsuri în această zonă aflată pe nisipuri mișcătoare, un bărbat îndrăgostit de viață, de mare, de soare și care, totuși, în ultimii ani de viață a cochetat insistent cu sinuciderea. Un paradox? Răspunsul lui, în același volum de convorbiri, este tulburător.

„Credeți cumva că „a iubi prea mult viața” și „sinuciderea” nu sunt compatibile? Eu aș zice că aproape se presupun. (…) Cum era să mărturisesc că eu trăiesc de ani de zile cu ideea sinuciderii în cap? E adevărat, n-am avut niciodată impulsul de a întinde mâna spre plicul cu somnifere și de a le înghiți pe toate, dar am cochetat cu acest gând morbid. (…) Mă credeți sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oțetarii, aflați dincolo de zidul curții mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi n-o să-i mai văd, și ispita, bolnăvicioasă poate, de a scăpa de toate problemele nu e decât o muchie de cuțit.”

Paler, însă, nu s-a lăsat prins niciodată de „ispita bolnăvicioasă” și a continuat să trăiască, până în acea zi de 7 mai, de acum zece ani, când inima lui a ales să se oprească. Rămân câteva rânduri, scrise în acei ultimi ani în care volumul de Convorbiri îl provoca la mărturisiri profunde, despre conflictul dintre generații care l-a făcut să plece cu un gust amar. „Nu mă număr printre cei care socotesc anormale conflictele dintre generații. (…) În consecință, nu că bătrânii sunt contestați azi cu glas tare m-a surprins. Mă așteptam la asta. Ceea ce m-a șocat a fost altceva. Descoperirea că provocăm ură! Da, da, ură. Nu exagerez. Și mărturisesc că pentru o asemenea descoperire nu eram pregătit. (…) Acum e aproape o modă, am impresia, să ni se arate celor cu mai puțin viitor că suntem niște „vechituri”. De parcă ni s-ar reproșa că încă existăm!”

03
/07
/20

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraș european plin de poezie, de nostalgie, dar și de curiozitate față de un viitor, se naște un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci și va fi cunoscut în lumea întreagă.

02
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 17 iunie 1882 se năștea în Rusia cel care avea să devină marele compozitor modernist și neoclasic al secolului XX, Igor Stravinski (1882-1971). În 89 de ani de viață a fost martorul a două Războaie Mondiale dar și al unor revoluții sociale, culturale și muzicale fără precedent, el însuși devenind unul dintre uriașii muzicii secolului trecut.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.

29
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 24 mai 1974 murea colosul jazzului, Duke Ellington, unul dintre cei mai activi și influenți muzicieni ai secolului XX. A scris peste 3.000 de cântece, multe dintre ele fiind hit-uri și astăzi, și timp de aproape 50 de ani a colindat lumea ca pianist și șef de orchestră de jazz. A fost de 12 ori câștigător de Premii Grammy (dintre care trei postum).

22
/05
/20

„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuși ai nevoie de personalitate, talent și noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu ești la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieții.

Pagina 1 din 3312345...102030...Ultima »