Ocupația germană
https://www.ziarulmetropolis.ro/ocupatia-germana/

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

Un articol de Georgeta Filitti|29 august 2016

Eficienţă, de data aceasta cumplită, au dovedit nemţii şi în Primul Război Mondial. La numai trei luni de la declanşarea ostilităţilor României contra Puterilor Centrale, armatele acestora erau la Bucureşti. Începea o ocupaţie ce avea să dureze până în 1918. A fost o succesiune de ordonanţe, dispoziţii restrictive, rechiziţii, arestări, confiscări, raţionalizări la limită – toate întipărite adânc în memoria bucureştenilor.

Camuflajul a însemnat aruncarea oraşului în beznă. Au urmat verificări sâcâitoare pentru ca nici un licăr de lumină să nu răzbată din case. Urmarea? Dispariţia hârtiei de camuflaj, înmulţirea jafurilor şi a amenzilor aplicate cu generozitate.

Magazinele, localurile funcţionau după un program anapoda (de pildă, cafenelele erau deschise între orele 6.00 şi 8.30 dmineaţa). Mărfurile au dispărut peste noapte, dosite de negustori şi apoi vândute pe sub mână la preţuri exorbitante.

Raţionalizarea produselor alimentare a însemnat, pe de o parte, introducerea cartelelor, sugerarea unor zile mereu înmulţite de post şi înflorirea speculei. Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru „glorioasele armate ale Kaizerului”. Cine avea bani, cumpăra şi icre negre ( la Iordache, în strada Covaci).

Confiscările au vizat orice obiect de aramă, alamă, aliaje spre a fi transformat în obuze. Apoi plăpumi, lenjerie, rufărie rechiziţionate în urma unor controale umilitoare.

Combustibilul, raţionalizat şi el, devenise de negăsit. Chiar având un bon pentru cărbuni, te alegeai de fapt cu câteva lopeţi de praf negru, pe care nu aveai cu ce să-l cari pentru că toate mijloacele de transport fuseseră rechiziţionate.

Deplasările în afara oraşului erau interzise, fără un permis anume de la Komandatură. Prin urmare, nădejdea aducerii unor produse alimentare de la ţară era spulberată.

Banii româneşti au fost înlocuiţi cu bancnote ale ocupantului, cu valoare derizorie, încât inflaţia i-a afectat odată în plus pe bucureşteni.

Şcoli închise, spectacole suspendate, servicii transferate în Moldova şi slujbaşii lor rămaşi fără lucru, prin urmare şi fără salariu, cozi nesfârşite, comunicate de pe teatrul de război tendenţioase, devastări exemplare de case (ca cea a lui Take Ionescu, cunoscut partizan al Antantei, transformată în cocină de porci), absenţa medicamentelor, cenzură poştală, absenţa timbrelor, interdicţia de a sta pe scaun în tramvaie ori pe bănci în parcuri, în prezenţa vreunui neamţ, salutarea acestora în chip milităresc altfel erai croit cu vâna de bou, controale la tot pasul şi amenzi usturătoare – acesta a fost climatul în care a trăit oraşul vreme de doi ani.

O durere în plus au resimţit bucureştenii la vederea numeroşilor colaboraţionişti. Afacerile începute acum, sub ocupaţie, îi vor transforma pe unii concitadini în îmbogăţiţi de război. Şi discursurile progermane erau de natură să irite şi să exaspereze populaţia. Mitropolitul Conon ţinea slujbe pentru sănătatea invadatorilor şi îndemna populaţia să se supună acestora. Ziaristul Alexandru Ciurcu, în faţa penuriei alimentare, sugera ca femeile lehuze să se lase mulse şi din laptele lor să se prepare unt. El dădea asigurări că este foarte gustos…

Peste mai puţin de 30 de ani, bucureştenii aveau să cunoască ocupaţia aliaţilor din primul război mondial, a ruşilor, şi doar uitarea care tămăduieşte totul a făcut ca lumea să nu compare, să nu se îngrozească, ci să-şi ducă viaţa mai departe.

Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru glorioasele armate ale Kaizerului.

Foto: Autor necunoscut – blog.alexgalmeanu.com



27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

Pagina 2 din 41234