Ziarul Metropolis a demarat campania „Noua generaţie de aur“, prin intermediul căreia îşi propune să vă prezinte interviuri cu actori de elită ai României – cu acele nume care redimensionează idealurile „Generaţiei de aur“ a teatrului şi a filmului românesc.
Un articol de Monica Andronescu|11 iulie 2016
Se însera și mai era puțin până să înceapă o nouă reprezentație cu „Faust”, în timpul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care s-a încheiat pe 19 iunie. La Fabrica de Cultură, un nou spațiu deschis aproape peste noapte, undeva la marginea Sibiului, spre care te conduceau zeci de indicatoare pe care scria „Spre Faust”, am stat de vorbă cu Ofelia Popii, actrița fenomen care a uimit Edinburgh-ul și fără de care celebrul „Faust”, care se joacă deja de aproape un deceniu, n-ar exista. În decorul de la „Faust”, deci, straniu, vibrant și gol, am stat de vorbă despre „robinetul cu talent” al „generației de aur” și despre drumul ei prin viață și prin teatru. Cu zâmbetul pe buze, Ofelia Popii mi-a povestit cum s-a temut că va muri, atunci când fetița ei, Sofia Luna, se va naște și cum spune „Tatăl nostru” înainte să joace Mefisto…
În urmă cu câțiva ani, tot înainte să înceapă „Faust”, într-o cabină de la Hala Balanța, îmi povesteai că nu prea îți place să dai interviuri. Te-ai răzgândit?
Nu pot să zic că mor de plăcere, dar într-adevăr la început când auzeam de un interviu mă crispam toată. Pentru că mă gândeam că oamenii au așteptări și eu nu sunt pe măsura așteptărilor lor. Dar între timp m-am relaxat și mi-am zis: „Cine vrea citește, cine nu, nu”.
Se vorbește mult despre „generația de aur”. Care e părerea ta? Mai există în acest moment o astfel de generație? Sau crezi că după ei s-a închis robinetul cu talent?
Da, cred că există, cred că s-ar strânge așa o mână de-o generație adevărată… Și nu cred deloc în povestea asta cu „Vai, ce-o să urmeze!” „Cine mai vine după noi?” Ca și cum s-ar fi închis robinetul la talent… Poate că au avut o școală mai bună, erau extrem de puțini într-o singură clasă și într-adevăr lucrau extrem de intens. Acum sunt multe școli și iese un val mare, mare, mult prea mare… N-ai cum să-i angajezi pe toți, n-au cum să-și găsească toți. Și în școală e deja industrie. De fapt, răul de-acolo începe, nu din teatru. Oamenii din școli, ca să-și păstreze locurile și să ia banii, nu dau afară niciun copil, chiar dacă n-are talent. Și-și cam bat joc de viața lor. Pentru că lor trebuie să li se spună de la început, chiar dacă pe moment doare. Pe urmă doare mai tare când termină și nu-și găsesc de lucru. Asta e crimă cu visele omului. Nu mi se pare corect față de ei. Apoi, o altă problemă a generației noastre e că în școală ajung să predea oameni care nu au neapărat ceva de spus. Care nu sunt capabili să îndrume. Și sunt mulți care au timp liber pentru că nu joacă. Dar dacă nu joci, nu poți să predai. Dacă tu n-ai făcut măcar câteva roluri principale în spectacole mari, tu cum știi să-l conduci pe copilul ăla? N-ai cum. Una e să citești cartea și alta e practica. Dar cu toate astea, o generație există… Ce mi se pare mie de admirat la generația nouă, care vine după noi, e că sunt extrem de determinați, știu să-și facă singuri managementul… Eu, de exemplu, nu prea sunt în stare.
Ai tu nevoie de asta?
Da, am! Am avut și am în continuare nevoie să fiu un pic mai descurcăreață, să știu să mă reprezint mai bine.
Dar tu ești vedeta Teatrului din Sibiu…
Eu n-o simt așa. Dau castinguri ca orice actor. Într-adevăr, s-a mai întâmplat să vină câte un regizor să zică: „Vreau cu tine neapărat!” Dar de obicei dau casting pentru orice rol.
Nu cred că Silviu Purcărete face vreun spectacol fără tine în acest teatru…
Doamne ajută să nu facă! Dar să știi că eu dau casting de fiecare dată. Și de fiecare dată trăiesc cu frica mare că n-o să iau rolul. Uneori am ajuns într-o stare de presiune și tensiune teribilă din cauza castingului prelungit. Trebuie să recunosc că eu nu prea fac față la castinguri, pentru că starea de frică îmi inhibă creativitatea și imaginația. Și e foarte greu, pentru că eu mă atașez destul de puternic de un personaj, dar dacă știu că nu e al meu, încerc să nu mă atașez de el ca să nu sufăr…
Suntem în decor la „Faust”, se simte ceva straniu în aer, tot ce-ați construit voi de nouă ani încoace de când se joacă acest spectacol. Nu pot să nu te întreb. S-a schimbat Mefisto de atunci și până acum? Ce-a pierdut? Ce-a câștigat?
Eu zic că s-a schimbat și sper că s-a schimbat în sens bun. Dacă aș ști ce-a pierdut, aș încerca să recâștig. Am trecut la un moment dat, acum vreo trei ani, printr-o criză, când aveam senzația că-mi lipsește ceva și nu știam ce și mă luptam și simțeam că personajul îmi alunecă printre degete și nu-l mai prind. Domnul Purcărete mi-a zis că mă alint și că n-am decât să mă zbucium așa singură, dacă îmi place mie neapărat… Dar cred că acel momentul de criză a fost bun cumva pentru că m-am simțit foarte trează. Eu multe lucruri le-am făcut instinctiv la acest personaj. Or, momentul de criză într-un fel m-a făcut să trec la un alt nivel de asumare a personajului. Și, pornind de-atunci, parcă am deschis uși și mereu mai descopăr câte ceva nou. Probabil dacă nu mă zbuciumam atunci, ar fi fost pericolul să-mi devină prea la îndemână. Într-adevăr, îl joc de nouă ani și învăț încă foarte multe jucând acest personaj.
Ce-i învățat sau ce-ai descoperit despre tine, jucând Mefisto?
Există o scenă la început, când eu bat la ușă și vin oficial la Faust. Și avem noi o discuție, privind în zare, eu spre lumina despre care vorbesc, iar el îmi pune întrebări. Și știu că la acel moment, când am spus monologul despre lumină, că e „lumina mândră care vrea să smulgă maternei nopți ceea ce materna noapte are de drept”, știu că am simțit o îngrozitor de mare disperare că n-o să am niciodată acces la Rai. Și am avut pentru prima oară în vița mea senzația de pierdere iremediabilă. Și am fost îngrozitor de surprinsă când am descoperit în mine, Ofelia, gândul ăsta. A fost ceva foarte personal acel moment. Nu știu dacă aș fi avut vreodată revelația asta dacă nu lucram Mefisto.
Revelația că n-o să ajungi în Rai?
Revelația că sunt, poate, o cauză pierdută… Că n-o să am acces la liniștea aia fără gânduri, fără zbateri, fără chin, fără îndoieli, fără tot ce presupune umbra.
Ți-a fost frică vreodată de acest personaj, de tot ce reprezintă el?
Nu.
Ai avut vise cu el?
În general, când lucrez la un personaj, mi se întâmplă să visez scene sau senzații sau tablouri. Nu neapărat ajung să mă inspir din ele. Dar nu-mi amintesc să mă fi șocat ceva. Am avut o perioadă la început când nu știam de unde să-l apuc, eu tot puneam întrebări, iar domnul Purcărete mi-a spus că e un personaj extrem de trsit. Mie nu mi se părea trist deloc. Nu mă gândisem așa. Dar până la urmă așa e, tristețea face parte din natura lui, pentru că a căzut și nu se mai poate întoarce. Dar vrea… Și e o luptă în interior.
De când ai devenit mamă, s-a schimbat ceva în actrița Ofelia Popii?
Da. Sunt cumva mult mai sensibilă. O astfel de experiență majoră n-are cum să nu te schimbe, să nu te îmbogățească. Cu experiența ta personală de fapt îmbogățești lumea personajelor pe care le joci. Și odată cu copilul, treci prin senzații uitate, care se reactivează.
A existat ceva mai intens în viața ta decât această experiență a maternității?
Din punct de vedere pozitiv, nu. Dar cum toate lucrurile negative care ți se întâmplă sunt de obicei mai pregnante și te marchează, da, au fost. Însă din punct de vedere al imensei bucurii, nu, nimic nu egalează asta.
Nimic din ce s-a petrecut pe scenă?
Pe scenă e totul scurt și foarte intens. Dar pe urmă tu rămâi cu tine. Pe când aici e pe viață. Nu poți să compari cu ce e pe scenă. Da, sunt momente cum n-am trăit niciodată în viață, bucuria pe care o am în câteva clipe în „Viața binecuvântată a lui Bess”… Fiindcă sunt duse la extrem. Dar sunt scurte.
Care a fost primul gând când ai adus-o pe lume pe Sofia Luna?
O să ți se pară ciudat, dar m-am bucurat că n-am murit. Mă panicasem foarte tare și aveam o senzație ciudată, că ea începe și eu termin. Nu puteam să-mi imaginez deloc viața mea după ea și cu ea. Puteam să-mi imaginez orice, dar nu asta. Și mă gândeam des cum o fi atunci când știi că mai ai câteva clipe și gata, o să mori.
Și cum crezi că o să fie?
Cred că o să fie o emoție foarte mare. Și că o să fiu extrem de conștientă de clipa aia: „Acum se termină!”
Sau începe…
Cine știe? De terminat se termină sigur, dar că începe nu poți fi sigur. Deși eu cred că treci spre o altă dimensiune, dar nemaiavând conștiința de acum nu cred că mai ești tu. Și asta spun, că în momentul în care a apărut Sofia, a apărut și frica asta care stă lângă mine. E prezentă latent, e mereu acolo. Teama că dacă mi se întâmplă mie ceva, ce va fi cu ea. Dar am învățat să trăiesc cu acest gânduri și să trăiesc chiar fericită.
O cheamă Sofia Luna. Nu e tocmai un nume obișnuit…
Luna îmi place foarte tare. Și eu, și Ciprian suntem lunatici.
Ție de ce ți-au spus Ofelia?
N-are legătură cu „Hamlet”. Mama mi-a spus că pur și simplu știa că „Ofelia” înseamnă „sprijin” și s-a gândit că eu o să fiu sprijinul ei.
Acum, că spui că retrăiești senzații din copilărie, identifici care e prima ta amintire?
Am amintiri cam din aceeași pertioadă, fiindcă știu că atunci stăteam la bunica mea și pe urmă se leagă de niște amintiri de la mare. Aveam cam un an și jumătate. Mi-aduc aminte cum mergeam pe sub masă, mi-amintesc picioarele mesei că erau foarte mari. Mi-amintesc cum erau bujori în grădina la bunica, iar mie îmi plăceau foarte tare și mă ridicam pe vârfuri să miros bujorul care era mai mare ca mine. Mi-amintesc gâștele care erau foarte mari și mi-era frică fiindcă sâsâiau.
Ce fel de actriță ești? Mai degrabă tehnică sau intuitivă?
Sunt mai degrabă intuitivă, dar, ca să fixez lucrurile apelez la tehnică. Pentru că am multe amintiri de la începuturile carierei mele, când reușeam să fac lucruri, dar nu reușeam să le repet. Și mi se părea groaznic, era ca un puf care-mi scăpa printre degete. Plus că mi-am dat seama foarte devreme, încă din facultate, că, dacă nu-ți fixezi foarte bine stările în interior, te doboară publicul. Energia publicului te poate doborî. Dar nu sunt deloc genul care se concentrează forțat înainte. Intru și mă arunc direct în situație. Nu stau s-o creez fals înainte.
Dar de exemplu acum, când urmează să joci în „Faust”. Faci ceva înainte să intri în scenă?
Îmi spun textul în cabină. Și spun un „Tatăl nostru”.
„Tatăl nostru” înainte să-l joci pe Mefisto…
Da, mă liniștește foarte tare. Chiar dacă am emoții. Pentru mine funcționează să fiu relaxată și liniștită.
Care e personajul care te-a chinuit cel mai tare?
Mă zbucium de câte ori lucrez la un personaj. Mă zbucium căutând situații.
Unde cauți? În oamenii de pe stradă?
Făceam asta la un moment dat. Dar acum, în perioada asta, de vreo câțiva ani, mai degrabă caut în mine. Nu prea pornesc din afară. Și de documentat, mă documentez doar înainte. Când încep să repet, aproape că uit tot ce-am citit.
Strică prea multă documentare?
Eu nu mă documentez în momentul în care lucrez, pentru că încep să teoretizez și asta mă frânează. Dar dacă am citit înainte, informațiile deja s-au topit în mine. Și ies la suprafață când am nevoie. Îmi place când mă surprind eu pe mine.
Ce te fascinează la a fi pe scenă? Ce te face să ți se aprindă luminile în ochi?
Faptul că pot să descopăr mereu. Și în mine, și în personaj. Când vezi o licărire diferită în ochiul partenerului, atunci, în miimea aia de secundă, trebuie să iei o decizie. Și totul e la mii de volți. Îmi place adrenalina. Înainte să joc personaje mai consistente, eram o persoană destul de tulburată, care căuta dramatism în viață. Am nevoie de adrenalină, am nevoie să ard. Și am găsit unde să ard… Eu în viața mea caut pace, pentru că urăsc situațiile conflictuale. Am reușit să am o viață liniștită și normală tocmai datorită faptului că joc personaje în care exorcizez tot felul de lucruri și tot excesul de energie.
Deci e o mică formă de exorcizare?
Da, e chiar mare…
Dacă ar dispărea teatrul?
Ar fi o lume mult mai tristă, dar nu m-aș sinucide…
Care e punctul din viața ta fără de care n-ai fi ceea ce ești acum? O poveste? O întâlnire?
Întâlnirea cu mama. Ea m-a învățat povești, poezii… Ea a sădit acolo ceva, de când eram mică.
Ți-e frică de ceva pe lume?
Da, mi-e frică de moarte!
FOTO deschidere: Teatrul Național din Sibiu