Corespondenţă de la Sarajevo de Ionuţ Mareş: Omagiat la Festivalul de la Sarajevo, influentul şi controversatul regizor american Oliver Stone a vorbit cu publicul despre cariera sa şi despre relaţia deopotrivă de iubire şi de dezamăgire cu America.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 august 2017
Influentul regizor american Oliver Stone a fost omagiat la cea de-a 23-a ediţie a Festivalului de Film de la Sarajevo (11-18 august), unde a primit premiul onorific „Inima oraşului Sarajevo” şi unde i s-au prezentat patru dintre titluri: „Platoon” (1986), „Născuţi asasini” (1994), „Snowden” (2016) şi o miniserie de interviuri cu Vladimir Putin, „The Putin Interviews” (2017).
Oliver Stone a participat la două discuţii cu publicul, după „Snowden” şi „Platoon”. Într-o primă relatare, Ziarul Metropolis vă oferă cele mai importante idei spuse de cineastul american la Q&A-ul cu spectatorii după proiecţia cu „Platoon”, un film clasic al cinematografiei americane şi mondiale, laureat în 1987 cu patru premii Oscar, printre care pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie.
Despre imaginea şi percepţia asupra sa în America
Nu mă consider deloc un trădător. Pentru că aceste lucruri se exagerează, vreau să subliniez că îmi pasă foarte mult de ţara mea. Cariera mea a fost un fel de relaţie de dragoste cu SUA. Toate subiectele mele, cu excepţia celui din „Alexander” (2004 – n.r.), au fost despre asta. Dar este o dezamăgire în legătură cu ţara mea, cu politicile care au fost urmate după Războiul din Vietnam.
Personajul din „Platoon” (Chris, protagonistul jucat de Charlie Sheen – n.r.) este mult mai radical decât Edward Snowden, dacă luăm în considerare consecinţele, faptul că îşi ucide un soldat coleg. Cred că înţelegeţi că a fost instruit după toate principiile militare şi că este un act criminal, destul de rece, de dur şi de întunecat.
Ce spun în „Platoon” este că – şi cred că, într-un fel, era inconştient – există o cicatrice ca cea de pe faţa lui Barnes (sergentul Barnes, interpretat de Tom Berenger – n.r.), o cicatrice care va fi adâncă pentru acest tânăr (Chris – n.r.). Nu se va vindeca niciodată. Va fi întotdeauna acolo. Acesta este verdictul meu. Judecata mea despre războiul din Vietnam este că, dacă ai fost acolo, nu vei ieşi aşa cum ai intrat. Cicatricea va fi pentru totdeauna. Este o judecată crudă. Era mai mult ceva inconştient. Mă revoltam. Revoltat ar fi cuvântul potrivit, şi nu trădător.
Următorul film despre Vietnam, „Născut pe 4 iulie” (1989 – n.r.), cei care vă amintiţi, este o poveste interesantă, pentru că protagonistul (Ron Kovic, jucat de Tom Cruise – n.r.) este opusul. El este crescut ca un băiat american dintr-un oraş mic, spre deosebire de acest tânăr. Şi devine, aşa cum ştiţi, un protestatar furios. Face lucruri care, într-un fel, nu încalcă legea – nu face decât să protesteze, şi este dat afară din Convenţie. Este maximul ce poţi să faci ca un băiat dintr-un oraş mic. Cred că acţiunea din „Platoon” este mult mai radicală. Nimeni nu ştie despre crime, aşa că te întorci ca un veteran şi primeşti medalii.
Prin comparaţie, Snowden este foarte conservator. La fel ca Ron Kobik, din „Născut pe 4 iulie”, care crede în America. Apoi, Snowden divulgă secrete către media, dar cred că în căutarea unei legi superioare, a unei conştiinţe. A fost foarte conservator în acţiunile sale, pentru că le-a spus (jurnaliştilor – n.r.): voi decideţi, nu o să vă spun ce să publicaţi. A avut cu adevărat încredere în media. Eu nu cred că aş fi avut încredere. A fost, într-un fel, naiv. Cred că 90% din ce a oferit el presei nu a apărut, încă se află pe un raft. Gândiţi-vă la asta.
Dacă ar face un alt „Platoon” despre războaiele din Irak şi Afganistan.
Ar trebui să existe astfel de filme. Nu sunt eu cel care trebuie să le facă. Nu mai am energia să trec printr-un astfel de proces. Cred că sunt regizori tineri care pot să o facă. Au fost câteva filme despre războiul din Irak, destul de bune. Nu au fost foarte profitabile, ceea ce arată cât de dificil este să abordezi un astfel de subiect, pentru că nimeni din America nu are opinii bune în legătură cu acel război.
„American Sniper” (2014, r. Clint Eastwood) este filmul care a făcut cei mai mulţi bani. În bună parte, este plasat în SUA. Şi este despre un tip care este lunetist – Chris Kyle. O poveste reală. Chris Kyle a fost în Irak şi a omorât 150 de oameni. E o treabă murdară. Filmul a făcut o avere. Bradley Cooper a jucat rolul lunetistului, a luat mult în greutate pentru asta. A avut un foarte mare succes în SUA. A fost unul din cele mai de succes filme ale lui Clint Eastwood. A stârnit multe nelinişti printre oameni ca mine.
Dacă în războiul din Vietnam a întâlnit un personaj ca sergentul Barnes din „Platoon”.
Da. Nu am comis nici o crimă. Filmul este 50% autobiografic. Dar am întâlnit doi sergenţi, asemănători cu cei din film. Barnes era într-un pluton şi celălalt, Elias, care chiar a existat şi se numea Elias, jucat de William Defoe, era în altul. A fost ucis, aşa că i-am folosit numele real, în onoarea sa. A murit în condiţii misterioase. Dar, în afara de asta, am conceput filmul ca „Iliada”, unde grecii se luptau cu troienii, dar erau multe războaie civile şi între greci.
Ce film ar fi făcut dacă nu ar fi fost în Războiul din Vietnam.
Nu cred că aş fi putut să fac acest film dacă nu aş fi fost în Războiul din Vietnam. Sunt prea multe detalii. Prea multă cunoaştere a durerii. Există senzaţia de autenticitate.
Dar nu trebuie să trăieşti o anumită experienţă (pentru a putea fi pusă într-un film – n.r.). Aici intervine imaginaţia artistică. Dacă poţi empatiza cu o altă persoană sau cu un grup, cred că poţi înţelege. Trebuie să îţi foloseşti imaginaţia. Dar ajută să ai şi ceva experienţă.
Nu cred în ceea ce spun unii regizori de documentare că nu există niciun motiv să faci un film de ficţiune (despre un anume subiect – n.r.), ci trebuie să faci un documentar, să ai persoana care a trăit experienţa respectivă. Nu sunt deloc de acord. Sunt unii cineaşti care gândesc astfel, dar cred că fac filme mult mai plictisitoare, deoarece nu funcţionează. Gândiţi-vă la Mozart. Trebuie să visezi. Şi cine a fost Mozart? Era un tip tânăr. Ce ştia despre viaţă? Cred că avea o imaginaţie extraordinară. Şi talent, bineînţeles.
S-a înscris voluntar în armată?
Am fost ca personajul lui Charlie Sheen. M-am înrolat voluntar. Aveam câteva probleme legate de familie, studiasem, dar voiam să mă îndepărtez de viaţa pe care o dusesem până atunci pe Coasta de Est a Americii, în New York. M-am întrolat în armată dorind să fiu anonim, aşa cum spune şi el în film. Nu voiam să am o personalitate. Voiam să fiu ca toţi ceilalţi. Nu voiam tratament special.
Dacă experienţa din Vietnam a fost un moment de cotitură în a deveni critic la adresa SUA.
Cei care mă critică spun asta. Dar eu nu cred. Unii critici au spus că dacă nu aş fi fost în Vietnam, nu aş fi făcut „JFK” (1991 – n.r.), pentru că războiul din Vietnam ar fi fost motivul pentru care JFK a fost ucis. Este al naibii de greşit.
În primul rând, nu cred că JFK a fost ucis din acest motiv. Cred că a fost ucis dintr-un motiv mult mai mare. În film, dacă lumea s-a uitat atent, se vorbeşte despre un întreg ansamblu de politici legate de Războiul Rece. Schimbări enorme au fost introduse pentru al doilea mandat. Şi ar fi câştigat al doilea mandat. Dar nu ar fi putut face nimic până în 1964, până când ar fi câştigat al doilea mandat. Au fost alegeri cruciale. Am vrut să clarific asta, pentru că apare mereu în discuţie. Iar oamenii cu mintea îngustă cărora nu le place opera mea revin la asta.
În al doilea rând, nu am fost schimbat de Războiul din Vietnam. Nu am protestat după aceea. M-am întors o persoană neutră, şocată. Nu am vrut să iau atitudine. Nu îmi plăceau protestatarii. Aveam calea mea. Trebuia să reintru în lume, ceea ce era foarte greu, pentru că oraşul New York nu avea nicio legătură cu Vietnam.
De fapt, unul dintre primii oameni pe care i-am întâlnit era un prieten al mamei mele, care mi-a spus, fără nicio sensibilitate: Ai fost în Vietnam, ce păcat, ce pierdere de vreme. Era atitudinea oamenilor cu care eu am crescut, oameni educaţi, care se întrebau de ce te-ai duce în acest război. Considerau că era pentru fraieri. Pentru cineva care era recrutat din colegiu sau care nici nu mergea la colegiu. Era pentru oameni săraci.
A fost o greşeală uriaşă din partea Americii. Nu te duci într-un război dacă nu toată lumea se duce în război. Nu poţi să diferenţe între clase. America a dat-o în bară total. Nu aveau idee ce poate face războiul unei ţări. Am plătit preţul şi îl plătim în continuare.
Dar eu nu m-am schimbat atunci. Eram foarte conservator. M-am schimbat în timp. Vindecarea a durat. Aşa cum ştiţi, rănile se vindecă încet. Au fost multe schimbări, multe reforme în anii `70. Unele m-au şocat, altele nu. Până la sfârşitul anilor `70 – începutul anilor `80, când Reagan a venit la putere, atunci m-am dus înapoi în America Centrală, cu Richard Boyle (scenarist – n.r.), care îmi era prieten. Cu Boyle m-am dus în El Salvador, Honduras, Nicaragua, Guatemala şi Costa Rica. În aceste ţări am văzut ce făcea America. Era dezgustător. Erau aceleaşi politici care au dus la Războiul din Vietnam.
Dacă imaginile televizate cu Războiul din Vietnam au pregătit publicul american pentru „Platoon”.
„Platoon” a şocat publicul american, care nu mai văzuse atâtea detalii. Văzuseră în principal generali şi politicieni care vorbeau despre război. Nu erau chiar atât de multe imagini din lupte. Şi în special despre timpul dintre lupte şi atitudinile soldaţilor.
Cred că războiul i-a şocat pe unii, pentru că era vorba de sânge şi de multe evacuări medicale. Iar asta cu siguranţă i-a influenţat pe oameni şi i-a făcut să fie împotriva războiului. Oamenii vorbesc despre faptul că media s-a întors împotriva Războiului din Vietnam, dar trebuie să recunoaştem că acest lucru nu s-a întâmplat până în 1968-1969. Schimbarea s-a produs foarte lent.
Apoi, era o nemulţumire tot mai mare şi în rândul militarilor, în special printre cei de culoare, deoarece Martin Luther King fusese ucis în aprilie 1968, Robert Kennedy a fost ucis în iunie. Dl. King se exprimase puternic împotriva războiului în ultima lună înainte de a fi ucis.
Cred că majoritatea americanilor ignorau (războiul – n.r.). Nu le păsa deloc. Oamenii făceau mulţi bani. În 1968, în America, era o inflaţie uriaşă. Îmi amintesc că în momentul în care m-am întors (din război), am fost şocat de preţuri. Economia se dezvolta puternic, bănuiesc că datorită vânzărilor legate de război. Trebuie să trăieşti în America pentru a înţelege ce poate face o economie legată de război.
Între timp ţara se eroda. Aceste valori ale războiului sunt foarte corozive. Dl. Johnson a minţit. Apoi a venit Nixon, care a fost cel mai mincinos dintre toţi. Între cei doi preşedinţi, încrderea în leadership a început să se evapore în America. Atunci a început.
Despre bugetul de doar 6 milioane de dolari al filmului şi despre condiţiile de filmare.
Am filmat în junglă, în condiţii foarte dificile. 50 de zile. Acum filmele de război sunt făcute cu ajutorul CGI-ului, dar pe atunci nu aveam calculatoare. Totul a fost făcut manual, cu excepţia câtorva cadre de compoziţie. Sunt destul de brute, nu am avut bani.
Sunt lucruri în film pe care aş fi putut să le fac să arate mai bine, dar trebuie să trăim cu ceea ce am făcut. Nu fost niciun decor aranjat, cu excepţia tunelului. Dar cea mai mare parte este în junglă, în Filipine. Şi mult a fost filmat noaptea, ceea ce este foarte dificil. Şi e rău cu gândacii. Pe vremea aia aveam lumini foarte mari, care atrăgeau milioane de insecte. Şi sunt foarte zgomotoase.
Despre „The Putin Interviews” (2017), miniserie de patru episoade de interviu cu preşedintele rus Vladimir Putin.
Nu cred că (Vladimir Putin – n.r.) îmi este un prieten. L-am respectat, şi el m-a respectat pe mine. Simţeam mereu că vorbeşte ca atunci când este filmat. Aşa este el. Nu era o altă persoană când nu era filmat. Când eşti un lider ca el şi mereu ţi se pun întrebări, cred că în cele din urmă trebuie să îţi asumi că identitatea ta este identitatea care va fi întotdeauna cea filmată. Devii o altă persoană. Eşti o persoană publică şi trebuie să rămâi o persoană publică. Când eşti doar cu soţia, trebuie să fii conştient că eşti în continuare o persoană publică. Este ceva ce domnul Trump încă mai trebuie să înveţe. Ia timp să te obişnuieşti cu ideea, cu faptul că eşti filmat, că eşti o persoană oficială. Dar aş avea foarte mare grijă dacă ar fi să îi cer o favoare, pentru că îmi dau seama de preţ.
