„Rangul meu este cel mai înalt (în Elveţia): sunt un cetăţan liber.” O cheie de lectură interesantă a piesei lui George Bernard Shaw, montată în 2016 de regizorul Andrei Şerban, după un text adaptat de Daniela Dima şi la o primă colaborare cu actorii Teatrului Odeon, este chiar alegerea insolită a titlului spectacolului: Soldatul de ciocolată.
Un articol de Andreea Nanu|2 aprilie 2019
Să fie doar o subliniere a caracterului de „piesă plăcută” dat de Shaw? Ar fi o explicaţie facilă, atât pentru unul dintre cei mai inteligenţi dramaturgi britanici ai secolului XX, cât şi pentru „cunoscătorii” teatrului lui Andrei Şerban. Deşi regizorul se autocaracterizează ca fiind lipsit de o marcă stilistică anume, în Soldatul de ciocolată recunoaştem poate cea mai inconfundabilă trăsătură a felului său de-a face teatru, fiindcă mizează pe un risc: jocul cu contrastele libertăţii.
Care este legătura, aparent paradoxală, între om, ciocolată şi arme? Povestea pare simplă, în liniile generale ale arhitecturii bazate pe comicul de situaţie, pe coliziunea dintre esenţă şi aparenţă. Suntem în Bulgaria care trimite, prin exploatarea inteligentă a elementelor de discurs şi context, la anonimul „undeva în est”, un loc al melanjului balcanicce-şi păstrază uimitor de bine actualitatea, raportat la România de azi. Dacă valoarea unui spectacol se măsoară în primul rând prin forţa cu care continuă să ne vorbească despre noi şi lumea în care trăim, chiar şi la câţiva ani după premieră, înseamnă că Soldatul de ciocolată îşi merită din plin statutul de creaţie originală.
Au fost multe războaie în Balcani, dar cine şi le mai aminteşte pe toate? Ce rămâne, în general, după un război, şi care e soarta faptelor de arme în economia atât de complicată a vieţii? Unul dintre meritele spectacolului constă tocmai în arta ludică prin care regizorul coboară de pe piedestalul lucrurilor grave, solemne, o realitate abuzată prin discurs, deformată prin ideologie, readucând-o la scară umană, personală; soldatul e, la urma urmelor, o fiinţă în carne şi oase, sensibilă la dragoste şi la „ciocolată”. Sub eticheta „faptelor de arme” zac faptele cotidiene ale insului obişnuit, obligat să lupte pentru cauze care-i rămân uneori străine şi abstracte. Se naşte întrebarea: care sunt criteriile în funcţie de care putem judeca, evalua corect deciziile şi propriul caracter?
În Soldatul de ciocolată, Andrei Şerban îşi arată încă odată plăcerea şi arta de-a fi brechtian, prin felul în care pune în valoare efectul de distanţare. O distanţare care ne oferă o binevenită perspectivă. Spectacolul e o comedie savuroasă, o comedie bufă, în care umorul e îngroşat până la limitele dincolo de care se iveşte tragicul. Personajele se complac într-un permanent joc al demascărilor, într-o jonglerie atent exersată cu propriile măşti. Soldatul are o armură fragilă, de „ciocolată”, care se topeşte sentimental în faţa realităţilor dure pe care le presupune viaţa în stare de război, existenţa sub asediu. Noi înşine trăim continuu într-o stare de urgenţă şi realităţile la care comedia lui Shaw face permanent trimitere confirmă continuitateaviziunii hobbesiene, de război al tuturor împotriva tuturor.
Ludicul este principala armă cu care Andrei Şerban deconstruieşte universul uman al piesei, în căutarea nu atât a răspunsurilor, cât a întrebărilor esenţiale.Una dintre ele, rostită de „eroul” Sergius, rezumă filosofia spectacolului: cine suntem? Până la ce punct ne confundăm cu măştile pe care împrejurările politice sau statutul social ne obligă s
ă le purtăm? Există şansa unei convertiri la adevărul personal, la autenticitate, dincolo de poveştile pe care le fabricăm
despre noi înşine, pe care le cultivăm cu asiduitate ca pe o formă rafinată dar mincinoasă de autoconservare, de legitimare?
Întrebarea aceasta traversează şi electrizează fiecare „interior” de personaj, aşa cum suflul proaspăt al lecturii regizorale propusă de Andrei Şerban animă tablourile acestei piese din 1894; o piesă care riscă să rămâne cuminte aşezată în categoria comediilor savuroase, dacă nu e reinventată din perspectiva discernământului, a lucidităţii faţă de lumea noastră.
Suntem într-o lume în care războiul e perceput la scară minoră, ca formă de divertisment sau sursă de glorie. „Patria” şi „familia”încă păstrează o rezonanţă în această Bulgarieburgheză, a cuminţeniei alianţelor între clanuri bogate, care privesc selectiv „cultura” occidentală. Deţinerea unei „biblioteci” şi „spălatul zilnic” sunt considerate extravaganţe, iar strategia militară şi regulile războiului profesionist sunt privite cu indulgenţă.
Dar dincolo de anecdoticul care se degajă din viaţa la scară mică, există trimiteri la aspecte grave, care bântuie şi azi: destrămarea Europei, dezordinea nu doar a politicului ci şi a valorilor consacrate, există xenofobie şi un naţionalism contaminat de demagogie, la fel cum există atracţia pentru o formă de autoritarism care să impună o „ordine ideală”, supraindividuală, ca o soluţie exterioară la derapajele noastre interioare.
Aceşti „preţioşi ridicoli” bulgari merg adeseori la „rafinata operă din Bucureşti” – o referinţă profetică a lui Shaw care ne ridică în prezent o întrebare importantă: suntem într-adevăr europeni? Sau suntem europeni malgré-nous? Sergius devine „erou”fără voia lui, doar fiindcă inamicul sârb, deşi dotat cu artilerie, nu are gloanţe potrivite. Printr-un accident, victoria revine „inocenţilor”, celor care rămân în continuare rotiţe în mecanismul istoriei, al jocurilor de putere la care „marginalii” geopolitici nu au niciodată acces.
Bulgaria, bântuită protector de spiritul „soldatului rus” (Dimitrii Bogomaz), e pretextul unei meditaţii amare despre ce înseamnă să rămâi, deşi situat geografic în Europa, o mică provincie ancorată într-un spirit al ideilor vetuste. O lume inactuală, prizonieră în inadecvare, rezistentă la schimbare şi opacă la necesitatea sincronizării. Protagoniştii preferă să viseze la „cai verzi pe pereţi”, aşa cum sugerează inteligent scenografia realizată de Anka Lupeş şi Andrada Chiriac.
Întâlnirea cu Elveţia, cu civilizaţia, are loc într-un moment de criză când, urmărit de ruşi şi sârbi,căpitanul Bluntschli, „mercenarul”, năvăleşte în camera Rainei Petkova, căutând azil şi sanctuar. În iatacul mândrei moştenitoare are loc o „ciocnire a civilizaţiilor” în miniatură. Raina ni se înfăţişează jucându-şi cu măiestrie rolul de fiică şi logodnică ascultătoare, animată de elanuri patriotice şi idei romantice despre dragoste, toate închinate eroului ei, Sergius.
„Niciodată nu voi mai fi nedemnă de tine”, spune ea, ascunzându-şi prin fiecare replică identitatea sub mulţimea de roluri impuse. Raina a găsit, din copilărie, aşa cum îi va mărturisi mai târziu lui Bluntschli, o modalitate convenabilă de evaziune, căreia îi cad pradă mai întâi doica, apoi părinţii, sfârşind chiar cu ea însăşi. Sabrina Iaşchevici îşi interpretează rolul cu vitalitate, dând umorului aplomb dar şi multă gingăşie, feminitate.
După ce Bluntschli o „deconspiră” (dovedindu-i că mint
Soldatul de ciocolată
e mereu, făcând din toată viaţa ei o minciună), ea se transformă într-o femeie puternică, sinceră, animată de libertatea pe care şi-o redescoperă. Cochetăria, arta disimulării, stupefacţia în faţa demascărilor repetate provocate de jocul dragostei, fac din Raina un personaj-matrioşcă; ea renunţă pe rând la aparenţe şi reuşeşte să ne transmită euforia descoperirii de sine, cu onestitate şi inteligenţă în joc şi expresie. Adevărata Raina este cea prezentă în strigătul final, care pecetluieşte şi soarta jocului de dragoste.
Ea ne spune nouă, spectatorilor, că a descoperit în Bluntschli„un Om”, care a reuşit să o vadă aşa cum este, sub straturile bine etanşeizate ale aparenţelor. Prin contrast, Bluntschli, interpretat de Gabriel Pintilei,apare de la început în plină sinceritate: fugar, flămând, nedormit, hăituit. Şi se bucură ca un copil atunci când Raina îi „salvează viaţa” cu trei drajeuri de ciocolată. El duce o muncă de deconstrucţie a fanteziilor Rainei. Demistificarea lui e sinceră, nevinovată, ghidată de simţul practic şi de onestitatea omului ancorat în realitate. Nu se jenează să recunoască superioritatea ciocolatei în faţă gloanţelor, ca adevărata muniţie necesară pe câmpul de luptă-viaţă.
Tot el duce la capăt, cu o discretă asiduitate, educaţia sentimentală a tinerei Petkova, cucerind-o tocmai prin cel mai exotic atu: sinceritatea. Al treilea element al clasicului triunghi amoros, Sergius, e caricatura vie a eroului naţional, cel care pozează şi căruia îi place să fie adulat. Acest Sergius (care nu vrea să mai fie numit Serghei) este snobul, parvenitul, laşul, prefăcutul; un mănunchi de neputinţe, de tare de caracter care-şi fac vocile auzite pe rând, într-un haos interior de nedescris, vizibile în afară tocmai prin incapacitatea de-a fi el însuşi. Cătălin Babliuc îşi dovedeşte încă odată arta de actor de comedie, punând în mimică, în gesturi şi în expresiile vocii toată panoplia de nuanţe pe care personajul lui îi dă ocazia să le exploreze.
Deşi nu are profunzimea Rainei, se salvează prin intervenţia unui alt personaj salutar, slujnica Luka, tânăra care, în sinceritatea ei, sfidează limitele impuse de statutul social. Ca o adevărată luptătoare de clasă, Luka (interpretată de Ana Bianca Popescu)îşi mobilizează întregul arsenal al farmecului feminin, arătând că nu se teme să-l folosească pentru a spune adevărul şi pentru a-şi câştiga libertatea. Sub aparenta ei frivolitate se ascunde o făptură temerară, demnă, care nu se lasă călcată în picioare de stăpâni.Inteligenţa feminină o converteşte într-un adversar pe măsură al superficialului Sergius, pe care va sfârşi prin a-l seduce.
Nikola, interpretat de Marius Damian, e gândit ca o contrapondere „cuminte” la personajul Luka, duplicitar până la limita unde prudenţa îl transformă într-un „suflet de slugă”. Ca un clovn, Nikola încasează lovituri şi umilinţe, încercând să-şi păstreze echilibrul în manejul stăpânilor, cărora le cunoaşte secretele dar pe care, dintr-o loialitate calculată, le apără straşnic. Totul pentru un scop nobil şi emancipator: un butic de lenjerie la Sofia, Nikolas secret. Şi pe el tot Elveţia îl salvează, printr-o democrată distribuţie a şanselor.
Savuros rămâne cuplul bătrânilor Petkovi, Ecaterina (Antoaneta Zaharia)şi Pavel (Constantin Cojocaru), care duc pe umeri această Bulgarie rămasă prizonieră de război în propriul timp provincial, marginal şi utopic. Antoaneta Zaharia imprimă personajului un umor savuros, printr-o mimică condusă atent şi inteligent, făcută să surprindă înţelesuri dincolo de cuvinte, să expună adevărul din spatele a ceea ce ne spunem.
Antoaneta Zaharia şi Constantin Cojocaru, in Soldatul de ciocolată
Duplicitatea ei stârneşte compasiunea prin strădania cu care încearcă să salveze aparenţele, onoarea Rainei, supraveghind în acelaşi timp strategia alianţelor matrimoniale. Chipul ei, gesturile expresive arată „micii demoni” care se luptă în interior, încercând să obţină o victorie care, treptat, nu mai are sens. Calculele abstracte pierd în faţa faptelor de viaţă, expuse de „mercenarul” elveţian. Bătrânul Petkov (Pavel căruia i se spune Paul) aminteşte de jupân Dumitrache caragialesc, care se străduieşte să-şi apere „onoarea de familist”, dar rămâne lucid, nefăcându-şi iluzii despre eroismul lui Sergius, nici despre relaţiile din propria familie.
El ştie ce se spune, dar insistă să afle (plătindu-şi servitorii) ce se întâmplă cu adevărat sub acoperişul casei. Demobilizat, el îşi caută o justificare prin acţiune, întrebând mereu dacă „poate să facă ceva”. Însă activismul lui e superficial, fiindcă nu-l ajută să se adapteze la nou. Petkov nu reuşeşte să păşească în ritmul propriului timp, aşa cum nu reuşeşte să se obişnuiască cu halatul nou, cerându-l insistent pe cel vechi.
Descoperirea secretelor de familie nu-i provoacă indignare, nu-i lezează moralitatea, ci îl lasă pradă unei stupori, iute cuminţite de împrejurări.La final, panoplia armelor e preludiul unei defilări paşnice, fiindcă din ruinele războiului înfloreşte dragostea. Dacă armele dezbină şi mizează pe o tactică a duplicităţii, dragostea apare ca un mesaj de speranţă, restaurator, de reconciliere.
Soldatul de ciocolată e o comedie spumoasă, care sub aparenta lejeritate, sub vaporoasele iluzii ale jocului cu măşti revelează, prin contrast, o meditaţie lucidă despre om, despre limitele naturii umane, dar şi despre idealurile care o pot călăuzi spre propria libertate. Andrei Şerban a făcut din Armele şi Omul lui Bernard Shaw un festin intelectual şi estetic; scenografia, decorul şi costumele sunt pline de culoare, exprimă vitalitate şi prospeţime, totul într-o construcţie care trădează, dincolo de ludicul inocent, plăcerea jocului cu ideile, cu sensul limbajului în lumea de azi, cu întrebările care ne conduc spre noi înşine.
Regizorul Andrei Şerban pare să ne întrebe, ca Cehov: ce înseamnă să simt gustul adevărului? Şi ne îmbie, cu acest spectacoldebordant de sincer (şi tocmai prin aceasta cuceritor!) să gustăm acest adevăr, adeseori amar, îmbrăcându-l într-o „armură” ademenitoare de ciocolată. Element predilect de biografie personală dar şi regizorală, muzica are, în acest spectacol, un rol semnificativ.
Fragmentele din opera Ernanide Verdi conferă un legato şi, în acelaşi timp, accentuează caracterul de opera buffa, ilustrat prin jocul în tuşe groase, prin adoptarea asumată a unei grandilocvenţe care contribuie, şi ea, la crearea efectului necesar de distanţare – condiţie a reflecţiei, a perspectivei, a întâlnirii privilegiate cu sine. Ca şi cum ar dirija o amplă orchestră, mâna regizorului conduce jocul actorilor spre punctele lor înalte de adevăr, cu sinceritate şi compasiune, pentru protagonişti şi spectatori.
Pentru spectacolul lumii în care încercăm, fiecare, să ne facem auzită vocea. Într-adevăr, viaţa poate fi descrisă ca un şir continuu de bătălii; însă numai una singură este decisivă: aceea de a ne cunoaşte pe noi înşine, de a ne păstra credinţa în ceea ce suntem şi, mai ales, în ce putem deveni: oameni liberi.
Foto: Soldatul de ciocolată – ODEON
