OPINIE (mini)Eseu despre compromis
https://www.ziarulmetropolis.ro/opinie-minieseu-despre-compromis/

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta şi victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureştene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

Un articol de Marinela Țepuș|10 martie 2022

Episodul 2

(mini)Eseu despre compromis

Se dedica specialistilor din comisia de evaluare a managerilor teatrelor bucurestene din subordinea PMB si CGMB (din ianuarie 2022)

O anomalie: OUG 189/ 2008 privind managementul institutiilor publice de cultura nu permite contestarea notei obtinute la evaluarile anuale/ finale de catre directorii supusi acestui demers! Ca urmare, apare riscul ca “specialistii” sa se creadă intangibili, din moment ce nu trebuie sa-si justifice transparent si obiectiv deciziile!

In aceste conditii, singura posibilitate de aparare a managerilor care se considera nedreptatiti este anularea evaluarii pe vicii de procedura (contestatie, care poate fi luata in seama sau nu de catre autoritate, in cazul nostru, NU) si/sau actionarea in instanta! E drept ca, de cele mai multe ori, se fac greseli de procedura si intotdeauna, chiar intotdeauna, directorii si-au castigat drepturile la tribunal!

Si acum, despre specialistii din comisia de evaluare care, fapt nemaiauzit, foarte recent, au lasat “corigenti”* 10 din 12 manageri ai teatrelor bucurestene din subordinea PMB si CGMB supusi evaluarii:

Specialistii sunt, mai putin unul, relativ tineri si, fapt obiectiv demonstrabil, fara nicio experienta in managementul teatrelor de stat. Cum sa evaluezi o activitate pe care nu o cunosti?! O realitate pe care nu ai cum s-o intelegi?!

Totodata, in afara acelui unic membru cu indiscutabil ”pedigree” cultural, ceilalti componenti nu au mai facut parte din asemenea comisii de evaluare! Asa ca, deloc surprinzator, in timpul presupuselor evaluari, au dovedit inclusiv o necunoastere evidenta a legislatiei stufoase care reglementeaza sistemul bugetar.

O precizare tehnica, pentru a intelege de ce s-au acordat note cat mai mici: ordonatorii principali de credite (oricare ar fi) ii pot da afara pe directorii ”indezirabili”, doar prin intermediul “specialistilor” care, uneori, accepta compromisul de a spune ca negrul e alb si dreptatea stramba, primind, in felul acesta, si un “bonus” de 10% din salariul ministrului culturii/ primarului/presedintelui de consiliu judetean (dupa caz)! Tinand seama de efectele pe termen lung ale unui astfel de compromis, e destul de mic acest bonus! Insa, daca il inmultim cu 12, pentru ca aceeasi comisie i-a evaluat pe toti directorii bucureșteni in ianuarie 2022 pentru anul 2020, se poate ajunge, pe cap de specialist, cam la 5000 de euro. Nu mai e asa putin si, poate, pentru unii, incepe sa merite efortul.

Dar, oare, cultura bucuresteana merita sa fie coordonata netransparent? Pusa la colt? Amenintata cu SUBfinantarea? Evaluata arbitrar, incalcandandu-se evident procedurile? Multe intrebari! Niciun raspuns oficial, pana acum! (Neoficial, insa, revenind la note, am aflat ca nimeni nu trebuia sa obtina media peste 9.00. Totusi, doi manageri au spart gheața, devenind ”absolventi”, cu medii peste 9.00! Felicitari!)

Revenind la colegii nostri de breasla, se naște legitima întrebare: Daca au considerat ca notele lor sunt obiective și pot fi motivate, de ce refuză intalnirea cu cei sapte manageri care le-au solicitat-o, pentru a le explica unde au gresit si ce ar trebui sa faca, in continuare, pentru a (re)deveni performanti? Ne-ar fi prins bine privirea proaspata a unor oameni care cunosc foarte putin (sau deloc) activitatea/greutatile teatrelor de stat, mai ales intr-un asemenea an (2020 – an pandemic în care, vreme de 8 luni, teatrele au fost obligate sa suspende activitatea pentru public in salile de spectacol).

Cred ca aceasta ultima mentiune – refuzul unei analize transparente – dovedeste cu asupra de masura ca prezumtiva evaluare si rezultatele sale nu reflecta o realitate obiectiva. Demonstrabila. Pentru ca, daca ar fi fost altfel, sunt convinsa ca specialistii mentionati n-ar fi avut nicio rezerva sa ne dea lectia pe care, nu-i asa, o meritam cu prisosinta, dupa notele primite. Dar n-au facut-o.

Din lipsa de argumente? Jena? Penurie de curaj? Cate putin din toate?

In schimb, ca urmare a reactiei legitime, transparente si decente a celor 7 manageri de teatru, au aparut diverse amenintari mai mult sau mai putin voalate, precum cele de pe B1TV, acolo unde, intr-un articol semnat de un oarecare Traian Avarvarei și într-o emisiune (ce-i drept cu putina audienta), managerii bucuresteni au fost denigrati otova, fara masura, fiind facuti “sinecuristi”, “infractori” si promitandu-li-se “decapitarea” in urma unor “controale care vor urma”. Repet, decapitarea in urma unor controale viitoare. Adica, in clasicul stil stalinist, aflam de la gazeta ca “intelectualii tradatori” sunt vinovati inca dinaintea “procesului”. Hilar si trist deopotriva.

Probabil ca, in unele cazuri, astfel de amenintari isi ating scopul, intimideaza, reduc la tacere. Pe mine doar ma motiveaza sa lupt in continuare pentru ceea ce cred si sa nu ascult sfaturile inteleptilor care, cu sau fara buna-credinta, ma sfatuiesc sa o las mai moale.
Nu, n-o las mai moale pentru ca am de partea mea adevarul, legea si faptele obiective.

O ultima precizare: in ciuda unor interpretari care mi-au mai denaturat luarea de pozitie si dincolo de stilul meu de comunicare, ceva mai liber, mai patetic, nu ma intereseaza niciun razboi personal. Recunosc deschis inclusiv meritele “adversarilor mei”, nu urasc pe nimeni, iubesc si respect teatrul. Atat. Este (si) motivul pentru care nu dau numele specialistilor evaluatori despre care am scris; oricum ele pot fi gasite pe site-ul B1TV.

*corigența = depunctare, astfel incat, la un moment dat, ca urmare a notei obtinute, un manager de teatru sa poata fi schimbat, fiind socotit “necorespunzator”, “incapabil”, “incompetent”… (De exemplu: la urmatoarea evaluare!)

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.