Orașele lui Kadare
https://www.ziarulmetropolis.ro/orasele-lui-kadare/

Cafenelele din Paris, Tirana şi Moscova, ca nişte simboluri ale oraşelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineţi la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză şi note de Marius Dobrescu).

Un articol de Alina Vîlcan|1 august 2021

Paris: Café Rostand

Ca orice cafenea care se respectă, Rostand  avea și ea propriile reguli. În primul rând, programul. Era deschisă tot anul. Fiind douăzeci de ani clientul ei, n-am știut niciodată ora de deschidere, pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să vin și s-o găsesc închisă. Și nici să văd când se închide.

Invers decât celelalte surate, Rostand nu se încurca în reguli și interdicții. Așa, de exemplu, pe când la Flore erau interzise telefoanele mobile, ca fel ca la teatru, la Rostand nu numai că nu erau interzise, dar, spre mirarea generală, aici clienții puteau veni chiar și cu câinii de companie. (Observația că acest amănunt are legătură cu celebrul război de altădată, când câinii i-ar fi putut teroriza pe intelectuali, nu era de lepădat.)

Cât privește celelalte animale, cronica nu era foarte clară. Erau amintite, dar foarte vag, două coșuri împletite ca niște colivii, care, cu toată încăpățânarea posesoarelor, nu fuseseră acceptate în local, prima pentru că avea înăuntru un papagal, bănuit că i-ar fi putut trece prin cap să măscărească vocile clienților, iar cealaltă pentru că ar fi putut avea înăuntru un șarpe.

Precum mai toate cafenelele, Rostand trebuie că avea și zonele ei misterioase,, imposibil de explicat, create între ea și clienții ei. Erau atât de mulți oameni, cu atâtea și atâtea mentalități, încât asta nu avea cum să nu lase urme într-un spațiu atât de limitat. Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei și, încă și mai greu, ce luau ei de la ea.

Ismail Kadare, la Café Rostand

Dincolo de asta începea o zonă și mai enigmatică, asemănătoare cu misterul limbilor, cărora nu le-ai putea înțelege modificările din timpul lăuziei sau după ce au zămislit briliantele poetice. Devin mai frumoase, sunt extenuate, plâng și suspină?

Reveneau din ce în ce mai rar vehicle visuri, și cu atât mai rar cele de la început (…) Într-un rând, mi-a apărut Parisul însuși, dar îndepărat, parcă vinovat, cununat, cine știe cum, în secret cu Franța… (Dimineți la Café Rostand, 1999-2011)

Cafenelele din Tirana

Odată cu trecerea vremii băgasem de seamă că nu numai la Paris, unde era ceva obișnuit să scrii la cafenea, dar și la Tirana, unde mă întorceam frecvent, obiceiul prindea teren.

Și totuși, la Tirana, cu vreo rară excepție, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-și deschidă caietele la cafenea. La prima vedere, motivul acestei rețineri părea să fie jena de bârfele celorlalți: o face ca să se dea mare, să pară francez sau, și mai rău, cum i se întâmplase prietenului meu, Dh. Xh., când doi clienți de la o masă de alături, urmărindu-l cu coada ochiului, șușoteau ori de câte ori ștergea câte un rând: îl vezi, ți-am spus eu, nu știe să scrie.

În realitate, motivul trebuie că era altul. După căderea comunismului, relațiile localnicilor cu cafenelele se schimbaseră complet. Nu doar că localurile se înmulțiseră, dar oamenii își rezolvau acolo o parte din treburi, se enervau, se certau, ba chiar se părea că cele mai celebre asasinate, acelea care apar în presă, tot acolo se întâmplau.

Click pe imagine pentru mai multe detalii despre volum

În aceste împrejurări, era clar că scrisul la cafenea devenise nu numai ceva obișnuit, ci un gest de-a dreptul banal.

Deși știam toate acestea, aveam senzația că mi-ar fi plăcut să cred că ceva mai profund, adică mai nobil, mă lega intim de această postură. (Coffeehouse Days, 2000-2012)

Moscova. Unde sunt cafenelele moscovite?

În prima scrisoare trimisă prietenului meu de la Tirana, după ce îi prezentam curiozitățile Moscovei (n.r.: unde Kadare studia, cu o bursă din partea Albaniei, literatura la Institutul Gorki, pe când avea 22 de ani), și în primul rând frumusețea fetelor, îi scriam că, dincolo de orice imaginație, la Moscova erau atât de puține cafenele, încât s-ar fi putut spune că nu există deloc. Un grec, coleg de curs, mi-a spus că a descoperit una în Arbat, iar o alta, „Cafeneaua artistică”, se afla pe strada Gorki, nu departe de noi, dar că, deși se numea așa, în loc de cafea servea ceai.

Cât despre scriitorii cu „d” (cum le spuneam între noi decadenților), aceștia erau și mai puțini decât cafenelele, câtă vreme eu nici nu-i văzusem, nici nu auzisem nimic despre ei.

Dar berării și scriitori veseli erau peste tot. Iar pe conducătorul seminarului de poezie chiar așa îl și chema: Smeljakov, adică „Rânjitul”. Adevărul e că fraza aceasta nu am scris-o, pentru că mi-am adus aminte că asta e prima scrisoare pe care o trimit de aici în Albania și încă nu-mi era clar cum ar fi trebuit să fie scrise textele acestea, ca să nu mai vorbesc și despre cele pe care le primeam de acolo. (Coffeehouse Days, 2000-2012)

Precum mai toate cafenelele, Rostand trebuie că avea și zonele ei misterioase,, imposibil de explicat, create între ea și clienții ei. Erau atât de mulți oameni, cu atâtea și atâtea mentalități, încât asta nu avea cum să nu lase urme într-un spațiu atât de limitat. Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei și, încă și mai greu, ce luau ei de la ea. (Ismail Kadare)

 

09
/04
/20

CRONICĂ DE CARTE Prin două cărți apărute recent simultan la Editura Tritonic, „Divele lui Stalin. De la idolii de lut la star sistemul sovietic” și „Diva socialistă. Modele feminine în cinematograful est-european”, cercetătoarea Andreea Ionescu-Berechet analizează o idee nouă pentru studiile de cinema din România: conceptul de divă în lumea comunistă.

09
/04
/20

Cărțile sunt deschise tot timpul. E loc în ele pentru toți și e loc în ele de joacă, de plimbare, de explorat. Ne duc, cu viteza gândului, unde nu ne duce nici bicicleta, nici trenul, nici avionul: în lumi care seamănă cu cea în care trăim sau în lumi fantastice, din trecut sau din viitor, într-o aventură a minții care face ca pereții și acoperișurile, și tot ce ne ține pe loc, să dispară.

07
/04
/20

Consiliul Director al Asociației Editorilor din România a luat act, în ședința on-line din 06 aprilie 2020, de anunțul Președintelui României cu privire la prelungirea stării de urgență pentru încă 30 de zile, până la jumătatea lunii mai 2020.

03
/04
/20

Despre povești, copilărie, literatură, femei, război, amintiri din kibbutz și alte întâmplări, în 25 de destăinuiri ale scriitorului israelian Amos Oz, consemnate de Shira Hadad în volumul de convorbiri „Din ce este făcut un măr?” (Editura Humanitas Fiction, 2020).

31
/03
/20

Premiile Radio România Cultural, care ar fi trebuit să fie decernate în cadrul unei gale programată inițial să aibă loc pe scena Teatrului Odeon, au fost anunțate, luni, 30 martie 2020, în cadrul unei ediții speciale a emisiunii GPS Cultural.

30
/03
/20

Ce mai citim în aceste zile? Ziarul Metropolis vă recomandă „Prăbușirea”, de F. Scott Fitzgerald. Publicată de Editura Polirom, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, este una dintre cele mai captivante cărți apărute recent în limba română.

26
/03
/20

Cartea “Izgoniții” a fost publicată anul trecut la Polirom. Ea vine după “Sectanții” și “Bandiții”, împreună formând o trilogie a marginalilor unică în literatura română. A scris-o Vasile Ernu.

23
/03
/20

Ne-am întors la o carte clasică – “I.L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc”, antologie de Dan C. Mihăilescu, publicată la Editura Humanitas încă din 1994 (și republicată în 2012). Să vedem, deci, ce mai vedea Nenea al nostru la noi.