Ore trăite cu George Enescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ore-traite-cu-george-enescu/

Despre modestia, simplitatea, umanitatea cuceritoare şi discursul la primirea în Academia Română a celui mai mare pianist, compozitor şi dirijor român, George Enescu.

Un articol de Monica Andrei|30 august 2016

Așa cum scria Nicolae Iorga, George Enescu „s-a ridicat din bunii moldoveni din părțile de sus, pline de trecut și poezie, un copil care a minunat pe cei cunoscători ai unei arte pe care o avea din instinct și a înfiorat strunele vioarei cu atingerea sufletului său”. „Prințul modestieï”, cum i se spunea, a fost unul dintre marii interpreți ai lui Bach, considerându-l „pâinea cea de toate zilele”. S-a născut într-un cătun situat între dealurile Dorohoiului, în 9 august 1881, a urmat studiile Conservatorului din Paris (1895–1899) şi ale Conservatorului din Viena (1888–1894); a fost căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu.

La discursul de recepție de la primirea în Academia Română, în 1933, rostea printre altele: „Pentru a lucra continuu, trebuie să fii modest și autocritic la extrem. În ceea ce mă privește, caut să rămân cu sufletul și cu obiceiurile unui veșnic student. Mă întâlnești prin tramvaie, locuiesc și mănânc la Hotel Bratu, pe Calea Griviței, alături de oameni modești. Munca mea necesită o atmosferă simplă. Unde lucrez nu trebuie să fie niciun fel de lux. Mă simt mult mai bine într-un simplu scaun decât într-un fotoliu, prefer o masă goală de brad, nu sufăr în cameră prea multă căldură și am nevoie în mod special de aer, mult aer. Simplitatea mea e o eliberare de necesități materiale. Să-ți creezi cât mai puține necesități, iată filosofia vieții. Sunt pregătit pentru orice nevoi nestabile ale vieții prin care trecem. Eu personal caut întotdeauna să mă conving că onorurile nu mi se adresează chiar mie, ci către o stare de lucruri pe care o reprezint”.

Curtenitor cu cei din jur, găsea o vorbă bună pentru aceia care se apropiau de el, iar cei care l-au cunoscut au găsit în marele compozitor și interpret un „frate al oamenilor”. Umanitatea sa caldă era cuceritoare.

Acorduri de Bach, la un vin de Madera, în odaia simplă a lui Enescu

Era prin 1916, într-o zi de septembrie. Țara trăia un act din drama Primului Război Mondial pe scena istoriei. În București, la Școala Centrală de Fete era improvizat un spital. Bătălia de la Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) s-a desfășurat între 10 și 24 august 1916, iar înfrângerea era dureroasă. Ambulanţele, camioanele, automobilele, trenurile, căruţele aduceau de la Turtucaia răniții. În școală se opera pe bănci, pe mese, pe lăzi de campanie. Oriunde.

Memorialistul Vintilă Russu-Şirianu povestește în ale sale memorii despre orele trăite cu Enescu. Avea 18 ani, făcuse un curs de infirmiere, era secretar la „Liga” lui Nicolae Iorga şi ajuta la spitalul amenajat în Şcoala Centrală de Fete.

Într-o dimineaţă strălucitor de luminoasă mă aflam în sala mare cu multe mese chirurgicale, curăţam răni cu benzină iodată. În faţa mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălţa frumosul cap de efigie antică al lui George Enescu. Ţinea o tavă albă cu instrumente în mâna lui albă, printre răni, pense şi siringi, era ciudat de graţios. Mână şi braţ păreau un gât de lebădă întins peste ape pure… Îl priveam, ca un îndrăgostit. Căci din fragedă copilărie, eram îndrăgostit de geniul său, de magia lui, de vioara lui. Îl cunoscusem în 1905, în casa naşului meu, Ştefan Sileanu, arhicunoscut meloman. Două săptămâni, manevram în aşa fel încât să pot fi cât mai aproape de Enescu, infirmierul de Cruce-Roşie”.

Un tânăr cu frisoane şi cangrenă trebuia operat urgent. Medicul colonel plasează piciorul bolnavului pe genunchiul pianistului, apoi îl amputează cu un fierăstrău. Muzicianul îşi muşcă buzele, i se face rău, e livid, este scos afară și pus să respire.

Se rezemase cu încredere de braţul meu, era slăbit – povestește memorialistul –, primise să-l conduc acasă la locuinţa lui, lângă Hotel Metropol, în blocul din colţul străzii Academiei cu Piața Palatului. Am urcat un etaj. Am intrat într-o odaie simplă, un raft cu cărţi, partituri, un dulap. Voiam să spun că valoarea clipelor însemna bucurie că sunt acolo. Cuvintele mi s-au încurcat. I-am spus că la Turtucaia a fost ucis fratele meu, Mircea. În clipa aceea, am văzut un Enescu necunoscut. Omul genial, sobru în comportament, cu gesturi line, armonioase, vorbire măsurată, umbla agitat prin cameră”.

L-am cunoscut acum doi ani la Paris – adăugase autorul lui „Oedip” –, când îşi făcea doctoratul. După un concert, a venit la mine cu un grup de studenţi. Cuvintele sunt zadarnice. Cu ce să-ţi ajut? Mângâieri nu pot să-ţi dau, dar ştiu că există ceva care ne dă liniştire, împăcare”.

Enescu a scos o legătură de chei, a descuiat un sertar şi a scos vioara. A privit o clipă în gol. A ridicat arcuşul. Şi, de pe coarde a zburat prima notă, ca o pasăre mică argintie. Cântă Enescu. Pură, aeriană, muzica lui Bach pluteşte ca o lumină sonoră în noaptea aceea plină de dureri, cu lumea, cu războiul. Că pentru mine cântă. E o condoleanţă dedicată inimii. Am cutreierat multe muzee de atunci. Nicăieri n-am văzut un tablou mai frumos. Cu jumătatea trupului pe marginea fotoliului, uşor aplecat pe vioară, cu pleoapele lăsate. Luna bătea în silueta lui, decupând-o romantic. Făptura lui era de-o frumuseţe rară în sensurile superioare: sculptural, pictural, spiritual. Artistic. Prin fineţea trăsăturilor, prin nobila mască a chipului sau prin prin armonia culorilor lui, prin gest şi atitudine, prin privirea aceea unică, pierdută dintr-un vast orizont interior”.

Bach a devenit hrana mea spirituală zilnică – îi spune dirijorul memorialistului –, apa limpede care potoleşte setea. Nu cred că va mai putea scrie cineva, vreodată, un întreg desăvârşit pur, ca de pildă Sonata a II-a pentru violoncel solo.

Muzicianul a închis vioara în dulap, a scos o sticlă şi două pahare de vin Madera, a turnat în pahare, apoi a vărsat câteva picături din pahar pentru cei căzuţi la Turtucaia, pentru fratele lui Șirianu.

Din casa Teodorenilor de la Iași, în salonul poetei Elena Văcărescu, la Paris

Noiembrie 1917. E toamnă pe frontul Mărăşeştilor. Chemat de la baterie la Comandament, transportat la Iaşi cu plicuri urgente, după ordinul executat, Vintilă Russu-Şirianu poposeşte în casa Teodorenilor. În faţa eminentei profesoare de pian Florica Musicescu (sora doamnei Sonia Teodorescu), la un ceai aromat, biscuiţi şi marmeladă, în acorduri de Brahms, destinul a vrut din nou ca memorialistul să ajungă în fața miracolului Enescu. Spălat de menajera casei, Babeta, Șirianu apare în faţa gazdelor, în salon, îmbrăcat în veston, pantaloni bufanţi, cizme roşii. „Cella Delavrancea mă luase pe loc în furcile ironiei ei amuzante în timp ce se aşază la pian să interpreteze o sonată. Enescu, într-o mare formă, îşi acorda vioara. Am uitat de război. Ascultam. La final, reculegere generală. Se aud tropote de cai pe stradă, coboară din trăsură domnul Osvald, şeful familiei, renumit avocat încărcat de bunătăţi pe care le vedeam doar în vis: şuncă, brânză de burduf, struguri, vin. A urmat o masă rară. Enescu a lăsat să cadă două picături din pahar pentru cei căzuţi în Tatra.”

Georges_Enesco_1930

În 1936, după premiera spectacolului „Oedip”, la Opera din Paris, Vintilă Russu-Șirianu a avut norocul altor ore de neuitat alături de George Enescu, petrecute în salonul casei poetei Elena Văcărescu.

Când am ciocnit un vin de Porto cu Enescu, care era bine dispus, mi-a spus: «eu, care nu sunt băutor, de două ori am ciocnit cu dumneata şi de amândouă dăţile am vărsat pe pământ tristele picături ale pomenirii şi vreau să cred că niciodată nu vom mai avea ocazia să picurăm vinul spre pomenirea celor dispăruți în război»”.

Cei doi nu s-au mai văzut niciodată de atunci. Autorul tragediei Oedip” a îndurat multe într-un veac agitat de două războaie mondiale, venirea comuniștilor la putere, apoi exilul său la Paris, reușind să-și păstreze independența morală. „Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt. Ceea ce mă interesează în artă este să vibrezi tu însuți și să-i faci pe alții să vibreze”, spunea adesea, chiar și atunci când s-a aplecat ultima dată asupra mesei sale de lucru, spre a compune „Simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, opus 33”. În timp ce compunea, se adresă lui Bernard Gavoty: „Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei, și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu în marele oraș, am apucat-o pe un drum prăfuit, mărginit de copaci care se duc, se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum, dar cât de scurt mi s-a părut!”

După nişte ani, compozitorul îi scria lui Petru Groza: „Mă gândesc întruna la ţara mea, sunt toată inima, în fiecare clipă, alături de poporul meu. Imediat ce mă voi restabili, vreau să mă întorc în ţară”.

George Enescu nu s-a mai întors în România. Cu dorul de țară în suflet, grav bolnav, cu o mână paralizată, compozitorul a murit la 74 de ani, în dimineața de 4 mai 1955, la Paris, și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. (Sursa: George Sbârcea – „Veșnic tânărul George Enescu”, Editura Muzicală)

Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei, și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu în marele oraș, am apucat-o pe un drum prăfuit, mărginit de copaci care se duc, se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum, dar cât de scurt mi s-a părut!

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.