Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cea care va câştiga confruntarea va fi declarată cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|3 octombrie 2016
Doi scriitori câștigători ai premiului Nobel pentru literatură. La distanță de un deceniu. Dario Fo în 1997 și Orhan Pamuk în 2006. Două romane care se întâlnesc în această vară-toamnă pe piața editorială din România, două romane care reconstituie două epoci din două universuri diferite. „Fiica papei”, primul roman scris de Dario Fo, scriitorul care a militat toată viața în rândul stângii italiene și care s-a impus ca om de teatru, publicat de Humanitas Fiction. Iar de partea cealaltă, „O ciudățenie a minții mele”, primul roman pe care Orhan Pamuk, celebrul autor al lui „Mă numesc Roșu”, l-a scris după ce a câștigat Nobelul, publicat la Editura Polirom.
„…pentru că, urmând tradiția bufonilor de curte medievali, ia în râs puterea, restituind demnitatea asupriților” – a fost parte din motivația Academiei Suedeze, atunci când i-a acordat Nobelul lui Dario Fo, iar „Fiica papei”, primul lui roman, publicat în 2014 și bestseller în Italia, deși în altă zonă decât aceea cu care ne-au obișnuit textele lui dramatice, are în centru tot puterea. O figură de legendă, căreia îi rescrie viața, din perspectiva unor noi cercetări și descoperiri, reabilitându-i în mare parte imaginea. Lucrezia Borgia.
„…care, în căutarea sufletului melancolic al orașului natal, a descoperit noi simboluri ale ciocnirilor și felului cum se împletesc culturile” – și-a motivat aceeași Academie Suedeză Nobelul acordat scriitorului turc Orhan Pamuk, în urmă cu un deceniu. Iar romanul „O ciudățenie a minții mele”, publicat tot în 2014, povestea unui bragagiu din Istanbul, urmărește exact felul cum se modifică subtil mentalitățile, fața și sufletul vechiului Istanbul, pe parcursul a aproape jumătate de secol, din 1969 și până în 2012.
Fiica papei – povestea Lucreziei Borgia
Pentru cititorul secolului 21 e din ce în ce mai fascinantă incursiunea în poveste. Și cu cât el însuși trăiește mai departe de spiritul poveștilor și de aromele intense ale amorurilor secrete ale altor epoci, de la înălțimea aseptică a confortului și „cuceririlor civilizației”, cu atât îi place mai mult să guste din culisele puterilor altor epoci. Iar Dario Fo speculează acest gust și alege pentru primul lui roman, deloc întâmplător, imaginea Lucreziei Borgia, o figură extrem de controversată, acuzată de incest, fiică de papă destrăbălat, imaginea femeii fatale a lumii ei, în care otrava și pumnalul rezolvau peste noapte problemele puterii. Lucrezia Borgia – imaginea feminină a unei familii teribile care avea să-i servească lui Machiavelli drept model, ea însăși presupus model pentru eroina lui John Ford din piesa „Ce păcat că-i curvă”, în care se vorbește despre relația incestuoasă dintre ea și fratele ei Cesare!
Dario Fo, cu ironia lui bine-cunoscută, se avântă în intimitatea vieții familiei Borgia și scrie un roman seducător, plin de aventură, în fapt, restituind o poveste la lumina unor descoperiri mai noi, care o prezintă pe Lucrezia din altă perspectivă. Romanul este scris aproape jurnalistic, cu intertitluri care comentează cu o ironie subtilă ceea ce urmează să se întâmple, urmărind parcursul vieții Lucreziei, încă de la naștere și dezvăluind chipul unei femei prinse în mașinațiunile tatălui și ale fratelui ei.
Lucrezia se naște într-o falsă familie. Tatăl ei Rodrigo Borgia, viitorul papă Alessandro VI, își concepe copiii în casa amantei lui Vannozza, în vremea în care este cardinal, și-și ascunde relația și familia, angajând tați plătiți… bărbați care să joace rolul de tată al copiilor lui, în timp ce el joacă rolul unchiului. La momentul oportun, adică atunci când devine papă, nu mai are niciun motiv să se ascundă și le mărturisește copiilor adevărul. Din acest punct începe povestea Lucreziei, tânăra care, așa cum o prezintă Dario Fo, este unealta tatălui și a fratelui ei Cesare, care o mărită și-i îndepărtează sau îi omoară soții după cum o cer interesele papalității. Dario Fo curăță imaginea Lucreziei și de povestea incestului, strecurând doar câteva rânduri care ar pot fi interpretate în fel și chip… Printre multele povești cu irizări de romanele lui Alexandre Dumas, Dario Fo nu se mărginește însă la a reface viața Lucreției în stil romanțat. La adăpostul acestei idei, el aduce din nou pe tapet problema puterii, care-l preocupă dintotdeauna, și prezintă totul într-o cheie comico-grotescă. Perspectiva asupra lumii de la Vatican și asupra culiselor puterii bisericii catolice e teribilă. Cu atât mai mult cu cât totul, de la scenele cele mai cumplite – masacrul de la banchet sau imaginea morții lui Alessandro însuși – până la cele ironice, precum posibila intervenție divină ratată la secundă, atunci când candelabrul cade pe jilțul papei exact în clipa în care el se apleacă după o monedă, toate au în ele un sâmbure de detașare jurnalistic-obiectivă, care face totul să pară ridicol: ridicolul puterii, ridicolul mașinațiunilor, ridicolul unei lumi întregi.
Interesant este și felul cum se joacă Dario Fo cu imaginea femeii, pe de o parte un ghem de carne sau cum o descrie el pe Lucrezia cu aceeași ironie detașată – „un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet” –, iar pe de altă parte, o ființă inteligentă, capabilă să rezolve problemele papalității și să-i supună pe cardinali cu o singură privire și un singur cuvânt.
Ținta ironiilor majore ale lui Dario Fo, stângistul militant, este însă papalitatea, acel cuib de vipere și de desfrâu pe care l-a reprezentat Vaticanul ani întregi, măcinându-i astfel din autoritate până în zilele noastre – un posibil efect pe care-l țintește Fo. Și iată perspectiva lui asupra puterii papale, așa cum este ea enunțată de Rodrigo Borgia în fața copiilor lui, atunci când îi anunță că va deveni papă. „E simplu, dragii mei. Peste câteva zile voi fi ales în vârful piramidei. O piramidă de mii de oameni mai mult sau mai puțin puternici, care, așezați unul deasupra celuilalt, sprijină cu brațele ridicate întregul edificiu. Cine asigură sprijinul trebuie s-o facă ținându-se în echilibru, iar când se clatină e strivit sau eliminat dintre spirijinitori și imediat înlocuit cu altul mai capabil și mai destoinic. Singurul care nu riscă niciodată să fie scuipat afară din piramidă este cel care stă în vârf, adică papa. Pe el numai moartea îl poate da deoparte.”
Romanul, în fond tributar ideii de lume ca spectacol, care-l fascinează pe Dario Fo, prezintă societatea sfârșitului de secol XV, începutului de secol XVI, ca pe un imens spectacol colorat de sarcasm. Având în centru imaginea unei femei…
Volumul publicat de Humanitas Fiction conține și câteva pagini cu desene reprezentând personaje din epocă, pentru ca spectacolul să fie complet. Ceea ce-i lipsește însă poveștii este neasumarea până la capăt a unei perspective, iar scriitorul parcă se lasă prea mult sedus pe alocuri de propria poveste și de imaginea Lucreziei, romanul rămânând în ciuda perspectivei satirice interesante, într-o zonă superficială, ca un balon de săpun care se sparge prea ușor.
Ultimul bragagiu pe străzile vechiului Istanbul
„O ciudățenie a minții mele” nu e genul de roman care te cucerește iremediabil de la primele pagini, nu e genul de roman pe care nu-l mai poți lăsa din mână, dimpotrivă, e o poveste lungă și complicată, întinsă pe 600 de pagini, care se citește greu, cu răbdare, care-ți cere timp să intri în lumea descrisă, să-i simți pulsul, care nu te ține prin adrenalină, ci printr-un ritm aparte. Îți creează un fel de dependență subtilă de a te întoarce acolo – la fel ca orașul Istanbul… Orhan Pamuk își alege un non-erou. Bragagiul și iaurgiul Mevlut Karataș traversează jumătate de secol și, prin ochii și falsele lui aventuri, Istanbulul se modifică. Povestea vieții lui, în fond atât de banală și atât de curioasă, tocmai pentru că are curajul de a-și asuma banalitatea, este, de fapt, povestea Istanbulului și a felului în care el s-a modificat. Asiști în romanul lui Pamuk la moartea lentă a vechiului Istanbul, a unei lumi care trebuia să se schimbe și a cărei frumusețe ai vrea, totuși, s-o păstrezi. Iar drumul de la vechiul Istanbul la noul Istanbul se colorează așa cum ai colora o fotografie sepia până când culorile devin vii și aprinse.
Romanul lui Pamuk este scris pe mai multe voci narative, fiecare dintre personaje, fie ele principale sau secundare intrând pe rând în scenă, expunându-și perspectiva asupra aceleiași întâmplări și oferind astfel perspective multiple și… straniul sentiment că ai căpătat darul de a citi gândurile. Vocile sunt toate ale unor oameni simpli, ca o saga de familie, în care de-a lungul anilor se întâmplă drame, amoruri, decese, nașteri, trădări.
Povestea începe cu răpirea unei fete. Un băiat se îndrăgostește de ochii unei fete la o nuntă și trei ani îi scrie scrisori de dragoste, iar când o răpește, ajutat de prietenul lui, și-i vede ochii prima dată, înțelege că a greșit. Că fata pe care a răpit-o nu e cea căreia-i scrisese el, ci sora ei mai mare. Și viața lui din acel moment începe să curgă lent, în același ritm cu viața Istanbulului, un Istanbul cu străzi întunecate pe unde se rătăcește noaptea vânzând bragă, un Istanbul în care se stabilește cu fata pe care învață s-o iubească. Istanbulul lui Mevlut respiră și se schimbă sub ochii lui, de la momentul copilăriei când a venit împreună ci tatăl lui în acest oraș, în care locuiau într-o baracă și vindeau noaptea iaurt și bragă, până la noaptea în care înțelege că timpul lui a murit, că nimeni nu mai are nevoie de iaurgii și bragagii, că iaurtul se vinde îmbuteliat și că lumea se schimbă.
N-am să vă dezvălui povestea familiei lui Mevlut, al cărei arbore Pamuk îl așază pe primele pagini. N-am să intru în amănute despre relații și amoruri, despre despărțiri și dispariții, pentru că ele trebuie savurate în același timp cu dispariția vechiului Istanbul, din care nu lipsesc lupte politice, povestea imgiranților din Anatolia, felul cum orașul se împarte între laici și religioși, suprapopularea, cartierele sărace de barăci, acel spirit oriental care apunea încetul cu încetul, lăsând locul unei lumi noi, în care vechiul iaurgiu se simte străin…
Am să spun doar că romanul lui Pamuk oferă o extraordinară perspectivă asupra femeii și asupra condiției femeii, urmărind și aici occidentalizarea și schimbările de perspectivă pe care le aduce ea. Dar, mai mult decât atât, scriitorul oferă o excelentă analiză a sensibilității și a gândirii feminine, a felului atât de diferit în care femeia este văzută de la un caz la altul, a locului ei în societate.
Cartea lui Orhan Pamuk este ca o lungă respirație despre Istanbul și despre viața intimă a unei lumi care se stinge și are o magie la care simți nevoia să te întorci iar și iar.
Pentru calitatea scriiturii, pentru excelentul joc de planuri și voci narative, pentru perspectiva pe care o deschide asupra unei lumi, pentru savuroasele imagini ale unui Istanbul care se descompune sub ochii tăi, pentru calitatea traducerii semnate de Luminița Munteanu, pentru eleganța prezentării, Ziarul Metropolis declară romanul „O ciudățenie a minții mele” de Orhan Pamuk, publicat în colecția Biblioteca Polirom, câștigător al duelului și cartea lunii septembrie.
