CRONICĂ DE FILM Selectat în competiţia Festivalului de la Sarajevo, „Otto Barbarul” (2020) este debutul în regia de lungmetraj al Ruxandrei Ghiţescu. Un film promiţător despre suferinţa unui adolescent după sinuciderea iubitei sale. Şi o autoare în căutarea propriei voci.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 august 2020
După mai mulți ani în care a lucrat pe platouri la diferite filme românești ca „script supervisor” și a scris și regizat câteva scurtmetraje în diferite registre, Ruxandra Ghițescu debutează în lungmetraj cu „Otto Barbarul” (2020).
Premisa nu este originală – în centrul poveștii se află un adolescent punker din București, în clasa a 12-a, Otto (jucat cu forță și convingere de Marc Titieni), surprins într-un moment de rebeliune (în special față de părinți, interpretați de Adrian Titieni, tatăl real al lui Marc Titieni, și Mihaela Sîrbu) și de suferință după sinuciderea iubitei sale (Ioana Bugarin, în rolul unei tinere deopotrivă luminoase și tragice).
Povestea se desfășoară pe parcursul câtorva zile după acest incident, iar firul narativ urmărește traseul emoțional al lui Otto în încercarea de a trece peste dramă şi peste apăsarea unei presupuse vinovăţii.
Vârtejul interior pe care tânărul protagonist îl trăiește loveşte, uneori nemilos, în cei din jurul său. Însă Ruxandra Ghițescu încearcă un echilibru, vag forţat: deși e dur cu părinții, cu o colegă atrasă de el (Ana Radu) și, cel puțin la început, cu asistentul social care anchetează cazul (Iulian Postelnicu), dar şi cu alte persoane care îi ies în cale, Otto se simte apropiat și e mai empatic cu bunicul său în vârstă și cu probleme (regretatul Constantin Drăgănescu) și mai ales cu mama suferindă a iubitei sale (Ioana Flora).
Miza filmului pare a fi tocmai a ne face părtași la această zbatere – de la opacitatea din debut a personajului, la o eliberare și o împăcare de etapă în final. Iar pentru asta Ruxandra Ghițescu apelează la o regie curajoasă, care aruncă în plan secund caracterul clasic-convențional al scenariului și unele stridențe în dialoguri și care desprinde filmul de debuturile româneşti din ultimii ani, în majoritate lipsite de strălucire şi, mai ales, de îndrăzneală.
Ruxandra Ghițescu se îndepărtează ușor de convenția realistă uzată a planului-secvență în care spectatorului i se cere să observe din afară şi de la distanţă personaje care nu își exteriorizează sentimentele.
Camera este mereu aproape de Otto și îi reflectă în permanenţă tulburarea (filmându-l când din faţă, când din spate, pentru a-i împrumuta mai uşor perspectiva), lumina şi culorile (mult albastru, dar şi roşu şi negru) sunt uneori asumat artificiale şi contribuie la atmosferă, decorurile au elemente-simbol care comunică informaţii despre lumea lui Otto (de pildă, graffiti), iar decupajul e de multe ori unul alert, cu tăieturi bruşte câteodată în acelaşi cadru şi cu false racorduri pe mişcare sau pe câte un gest de acţiune între scene, care induc o senzaţie de disconfort.
Mai mult, fluxul cronologic este întrerupt de fragmente de înregistrări video cu iubita dispărută a lui Otto, la care tânărul se uită în efortul de a prelungi amintirea fetei şi care ne oferă acces la trecutul lor împreună. Realizate în estetica filmărilor personale, de amatori, imaginile, care ne relevă o tânără la început senină şi misterioasă, dar apoi cu tot mai multe momente de melancolie şi de anxietate, ajută la înţelegerea stării de acum lui Otto şi explică motivele vertijului său. Filmul devine astfel şi o emoţionantă poveste de dragoste neîmplinită.
Fără a fi un film inovator sau deschizător de drumuri în cinematografia română, „Otto Barbarul” are o energie şi o prospeţime binevenite, care anunţă o voce regizorală promiţătoare.
