Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă şi faţa neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului… Duritatea lui masculină era arma cu care confisca mintea oricărei femei.
Un articol de Monica Andrei|30 decembrie 2014
MEMORIA CULTURALĂ Orgolios, sensibil la reproşuri, atent la laude şi cu idiosincrazii tipice oamenilor de artă, nu era omul efuziunilor zgomotoase. Avea mult bun simţ şi rara putere de a recunoaşte că a greşit. Îşi preţuia prietenii adevăraţi. Nu puteai să zici nimic de Biţă Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în şir, a ţinut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.
Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în 1 ianuarie 1942 în localitatea Sărmaşu-Cluj şi a decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureştean, în braţele bunului său prieten şi fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvăşitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.
În 1944, tatăl său dispare în condiţii misterioase, iar mama sa l-a tot aşteptat pe tatăl lui Ovidiu să se întoarcă, în următorii zece ani. Familia se stabileşte la Cluj, apoi la Turda. “Copilăria mea traumatizată de întâmplarea din 1944 mi-a marcat pe viaţă caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Nu sunt actor cerebral. Nu sunt nici un instinctiv-afectiv. Trăiesc într-un balans continuu… “, spunea Ovidiu Iuliu Moldovan.
Îşi doreşte să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăşte destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnişoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpaşin, despre care va aminti toată viaţa: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu şi eu actor”. Îl cunoaşte pe Tănase Cazimir care, de altfel, îl pregăteşte împreună cu Maria Cupcea pentru examenul de admitere la I.A.T.C.
În 1960 se prezintă la admitere la Bucureşti. Devine student la clasa Pop Marţian, cu Octavian Cotescu asistent, şi are colegi de generaţie: Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Florina Cercel, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof ș.a. A absolvit I.A.T.C, Facultatea de Teatru, în 1964. După absolvire a jucat cinci ani la Teatrul Naţional din Timişoara, unde a debutat cu Mio din “Pogoară iarna”, un personaj foarte aproape de biografia sa, un băiat care pleacă în căutarea ucigaşilor tatălui său.
“În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puţin decât limitele propriului lui univers.
Şi oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoştinţe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viaţa particulară.
Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendenţă pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligaţia lui de a deţine un bagaj generos de cunoştinţe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieşi, de fapt, din el însuşi.”
O întâlnire importantă pentru cariera sa a fost regizorul Radu Penciulescu care îl aduce pe scena Naţionalului bucureştean distribuindu-l în spectacolul cu piesa “Regele Lear”. De atunci, până la deces, a jucat pe prima scenă a ţării. Avea o voce memorabilă şi un chip nobil. Este actorul ale căror reuşite nu vin din zona prezenţelor fermecătoare, ci din zona tenebroasă a personajelor compuse cu migală, gest cu gest, privire cu privire, respiraţie, dicţie. A fost pe rând: Caligula, Richard al III-lea…
O întâmplare la Costineşti sau actorul ca arhetip
„Niciodată nu am avut o satisfacţie mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costineşti, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse şi toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafaţă, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în maşină şi am pornit spre spital. Pe drum a început să-şi revină, m-a privit şi a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aş spune. Sublimă şi nobilă recunoştinţă adresată acestei profesii. În conştiinţa mea, acest strigăt avea rezonanţa unui omagiu adus în chipul cel mai simplu cu putinţă şi spontan… histrionului lui Shakespeare, Camus, Gorki… Obligaţia morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul şi-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligaţia de a păstra o anumită ţinută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiţi tot timpul şi în viaţă şi în artă“, povestea actorul.
În film debutează la 29 de ani, în “Nunta de piatră”, în regia lui Dan Piţa. Joacă în 40 de filme. Urmează o activitate bogată în film de televiziune, teatru radiofonic, cu peste 80 de emisiuni de poezie – recitaluri “Eminescu”, alături de Valeria Seciu, Ion Caramitru.
Ovidiu Iuliu Moldovan, despre viaţa scenei
Etalând propria ta personalitate într-un număr de roluri importante, ajungi la o schemă, la reluarea aceluiaşi personaj în “n” variante. Pentru a evita acest lucru e necesară tocmai ieşirea din propria ta personalitate, în sensul de a inventa alte personalităţi credibile, verosimile, puternice şi viguroase, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o acumulare masivă de noi şi multiple cunoştinţe, şi prin asta înţeleg instrucţie, educaţie, cultură. Apoi, o acumulare de multiple senzaţii, care vin pe diverse căi. În lipsa lor, sufletul actorului se sclerozează, ca şi muşchiul unui sportiv neantrenat.
Tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră, pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma noastră principală este tocmai sufletul…
Nu am prejudecata rolurilor pozitive sau negative. Rolurile aşa-zis negative se constituie adesea în partituri mult mai generoase, mult mai plauzibile, mult mai omeneşti decât… Evit deliberat, cuvântul „pozitive”, pentru că în categoria rolurilor respective a intrat în noţiune de şablon. Dorinţa noastră modestă de creatori este de a propune un anumit coeficient de inedit dar, din păcate, eforturile noastre de a transforma, curent sau frecvent un personaj care vehiculează gongoric “mari adevăruri”, fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător, sunt foarte mari.
Bagajul spiritual al unei generaţii de actori ar trebui să fie: teama de ridicol, a şablonului, de ridicolul falselor situaţii bătătorit dramatice, devenite ridicole prin bătătorire; refuzul spectaculosului în existenţa noastră de artişti, cultivarea decenţei. Credinţa în bine, în modestie, în speranţa de mai bine.
Orice actor trebuie să aibă un antrenament zilnic similar cu antrenamentul sportiv. Mă refer la capacitatea de a susţine rolul, din punct de vedere al mijloacelor de expresie vocală, al dicţiei, al rezistenţei fizice, al respiraţiei. Sunt necesare exerciţii zilnice, măcar o oră, două, în situaţia în care îţi revine un rol de o asemenea responsabilitate.
Repetiţiile mi se par interesante prin climatul extraordinar care se creează, prin senzaţia acea de comuniune cu colegii, cu tot colectivul. La o indicaţie inspirată a unui regizor simţi circulaţia aceluiaşi fluid prin trupurile şi prin gândurile tuturor. Repetiţiile se desfăşoară în mod conştient cu mare luciditate, simţul autocontrolului funcţionează la maximum.
Un actor trebuie să aibă şi eşecuri. Insuccesul te mobilizează într-un anumit fel pentru ceea ce urmează şi te obligă la autodepăşire. Este un barometru a ceea ce poţi şi ceea ce nu poţi.
Prezentăm pe scenă imagini esenţializate, transfigurări de gândire umană. Eu propun un prototip, nu un personaj care circulă cu un buletin de identitate pe scenă. Sunt, în unele spectacole, personaje pe care poţi să le întâlneşti pe stradă. Pe mine nu mă interesează acest tip de artă. Ea devine nobilă în secunda în care propune nişte arhetipuri umane, nu figuri comune. În căutarea unui arhetip uman încerc să-i găsesc modalităţi fireşti de exprimare. Mă obsedează firescul din acest unghi. Mă preocupă vorbirea firească în teatru, dar care şi ea trebuie să devină o esenţă. Am senzaţia vulgarizării limbii române în multe spectacole. O parte a publicului savurează pitorescul de mahala, golănismele, şi am văzut actori care cultivă acest gen de succes comercial. Firescul pe care-l urmăresc eu nu e firescului argoului.
În 1967 a primit medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice”; în 2004, activitatea sa artistică este încununată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului” şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 15 martie 2008, i se conferă post mortem Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler.
Surse: Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului
