Palatul Cantacuzino. De la lux la termopan
https://www.ziarulmetropolis.ro/palatul-cantacuzino-de-la-lux-la-termopan/

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

Un articol de Georgeta Filitti|27 Aprilie 2016

Dar procesul a fost mai complex. Numeroşi particulari, oameni politici, bancheri, medici, avocaţi, negustori s-au simţit stimulaţi, ambiţionaţi să-şi ridice reşedinţe cât mai frumoase, mai plăcut mobilate în interior. Fiecare a contribuit atunci, în felul său, la modernizarea oraşului, la justificarea apelativului ce i-a fost dat de scriitorul francez Paul Morand de „micul Paris”

Cel mai grăitor exemplu l-a dat şi cel mai bogat om din acea vreme, supranumit Nababul. E vorba de Gheorghe Gr. Cantacuzino, prim ministru conservator la 1906; el decide să-şi construiască, pe o proprietate de pe Calea Victoriei aflată în stăpânirea familiei sale de sute de ani, o reşedinţă pe măsura poziţiei sale sociale. Va fi fost şi puţină înfruntare a monarhului. El, coborâtor dintr-o familie de împăraţi bizantini, recurge la un arhitect român, Ion Berindei.

Inaugurată în 1906, reşedinţa a cucerit prin originalitate. Cei doi lei de la intrare sunt o imitaţie a celor de la palatul Tuileries de la Paris, distruşi în timpul Comunei (1870). Sala de muzică, sala de dans şi sufrageria însumau 140 de metri pătraţi şi erau luminate de 600 de becuri. Parchetele americane de stejar, scările de marmură, pragurile de fontă şi picturile murale (datorate lui G.D.Mirea, Eug. Voinescu, Romeo Galeota, Walch, N. Vermont, Costin Petrescu) au conferit o eleganţă particulară palatului.

Sufrageria era proiectată pentru 50 de persoane dar în seara inaugurării – 29 ianuarie – fuseseră poftite 600 de persoane, aşa că masa a fost luată „în serii”. Cum fumatul era interzis, oaspeţii s-au ascuns pe scări sau în subsol ca să-şi practice viciul.

Strălucirea casei a continuat ani de-a rândul, când onorurile le făcea nora Nababului, Maruca Cantacuzino iar concertele interpretate sau animate de soţul ei, George Enescu, se succedau fără încetare. Se spune că Regina Maria şi soţul ei, Regele Ferdinand, erau oaspeţi frecvenţi – asta numai dacă gazda, după ce consulta astrele, nu găsea întâlnirea nefavorabilă. Atunci, şi cu un sfert de oră înainte de vizită, trimitea un bileţel de contramandare. Asemenea gesturi erau socotite culmea răsfăţului dar toţi le îngăduiau pentru că femeia era strălucitoare, dominantă şi mai cu seamă inspiratoarea unor oameni de geniu ca Nae Ionescu şi George Enescu.

După un accident nefericit care i-a desfigurat faţa, Maruka primea doar în salonul slab luminat, împodobit cu tot felul de perdele puse anapoda, încât devenea o aventură să te mişti de la un invitat la altul, cum cerea buna cuviinţă a timpului.

Ca şi alte clădiri bucureştene, palatul Cantacuzino a împărtăşit soarta ţării (ocupat, închiriat, devastat). În timpul Primului Război Mondial a fost reşedinţa unui arhiduce austriac (care nu i-a adus pagube); apoi, o vreme, a funcţionat aici Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În august 1944, ruşii au intrat în Bucureşti. Au vizitat şi palatul Cantacuzino, cu baionetele scoase, „ca să-i dea afară pe burjui”; dar prestigiul imens de care se bucura George Enescu i-a determinat repede să-şi ceară scuze şi s-au făcut nevăzuţi.

Donat statului român cu clauza expresă de a fi transformat în lăcaş al muzicii, palatul s-a confruntat cu strâmbătăţile şi schimbările la nesfârşit ale legilor noastre. Numeroase instituţii s-au cuibărit în el. După cutremurul din 1977, închis publicului, a ajuns depozit al ajutoarelor trimise din străinătate şi distribuite discret „cui se cuvenea”. Economiile draconice făcute atunci la căldură au distrus instalaţia şi au afecat clădirea în general. După 1990, restaurarea mult aşteptată a fost înlocuită cu o confiscare: Uniunea Compozitorilor, ignorând condiţiile de donaţie, s-a instalat în cea mai mare parte a clădirii iar Muzeul George Enescu, adevărată Cenuşăreasă, îşi duce traiul cu greu, înghesuit într-un spaţiu unde mulţime de lucruri ar trebui restaurate, primenite şi făcute să amintească de gloria apusă.

Ca măsură a gustului cultural al Uniunii Compozitorilor, ferestrele centenare de la catul de sus au fost înlocuite cu termopane albe – pecete originală pe o clădire declarată monument istoric al Bucureştiului!

Foto: wikipedia



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123