Panait Istrati. Un vagabond intercontinental
https://www.ziarulmetropolis.ro/panait-istrati-un-vagabond-intercontinental/

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franţa şi greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelenţă, de tip franţuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

Un articol de Georgeta Filitti|3 iulie 2017

Omul e cumplit de sărac, așa va rămâne toată viața, are parte de o instrucție sumară (patru clase primare) și va fi măcinat din adolescență de TBC. De la 13 ani înșiră vreo 20 de meserii, una mai umilă ca alta: băiat de prăvălie, lucrător într-o plăcintărie, ucenic la cazane în docurile Brăilei, salahor la o pescărie, apoi într-un atelier de făcut frânghii. E hamal, zugrav, agent într-un birou de plasare.

Călătorește clandestin la Alexandria (Egipt), Marsilia, Napoli, Damasc. Își reia meseriile prea puțin bănoase: pictor de firme, portar de noapte la un hotel, vânzător, colaborator la foaia socialistă „România muncitoare”; are un moment de respiro în Elveția, în 1916, când, bolnav, învață cu disperare franțuzește cu dicționarul în mână.

E din nou zugrav, servitor, ziler, tractorist, muncitor la un garaj, ambalează cărți, vinde ochelari, e fotograf ambulant pe Coasta franceză. Încearcă să se sinucidă, vizitează Rusia sovietică de care rămâne profund decepționat; se retrage într-o mănăstire și moare la vârsta de puțin peste 50 de ani.

E fundalul dramatic, cutremurător pe care se înscrie, ca pe o canava înfiorătoare, opera unui scriitor european de mare originalitate. Fiecare experiență dureroasă, fiecare eșec, altă meserie, un nou prieten în cutare port mediteraneean înseamnă combustia pentru crearea unei alte opere.

Răstimpul petrecut în copilărie în casa bunicii, în preajma unor unchi, îl descrie în Moș Anghel și O noapte în bălți. Are 22 de ani când scrie cel dintâi articol, Regina Hotel. Va continua cu o publicistică militantă de critică socială în foile de orientare socialistă „Adevărul” și „Dimineața”. Cu schița Mântuitorul. O amintire de la Crăciun (1910) se poate spune că își începe cariera de scriitor.

E activ și politic, participând la manifestațiile în favoarea revoluției ruse din 1905 ori pentru susținerea lui Christian Rakovski și face pușcărie. Peregrinează în Franța și Elveția și descoperă opera lui Romain Rolland, ceea ce, după propria mărturie, i-a dat puterea „să reziste amărăciunilor”. În 1921 îi trimite acestuia o confesiune, Ultime cuvinte, și în anul următor un manuscris cu povestiri însumând 400 de pagini. Kira Kiralina îl impresionează peste măsură pe scriitorul francez: „E formidabilă. Nu există nimic în literatura de astăzi care să aibă tăria acesteia. Nu există nici un scriitor de astăzi – nici eu, nici oricare altul – care să fie capabil s-o scrie”.

E o confirmare a talentului său excepțional, urmată de apariția în limbile franceză și română, în cascadă, a lucrărilor lui: Unchiul Anghel, Haiducii, Domnița din Snagov, Trecut și viitor, Codin, Kir Nicolae, Mihail, Familia Perlmutter, Isac, Neranțula, Ciulinii Bărăganului, La stăpân, Spovedania unui învins, Pescuitorul de bureți, Pentru a fi iubit pămâtul, Țața Minca, Casa Thuringer, Biroul de plasare, În lumea Mediteranei, Răsărit de soare, Apus de soare.

Viața și opera lui Panait Istrati transmit un mesaj de netăgăduit: oricât de chinuit ar fi traiul cuiva, talentul răzbate, se afirmă, biruie.



27
/04
/23

OPINIE Reflecția despre teatru presupune și redescoperire. Invitându-vă permanent la întoarceri necesare, Ziarul Metropolis a scos din arhive uitate un dialog cu criticul Martin Esslin, intrat în istorie datorită cărții sale „Teatrul absurdului”, apărută în 1961, care explica și recunoștea un fenomen.

24
/04
/23

„Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

28
/03
/23

Printre numeroasele povești întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit și povestea demnă de film a unei actrițe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

27
/03
/23

„Cred că arta dramatică este o artă eminamente feminină. Să-ți fardezi chipul, să-ți disimulezi adevăratele sentimente, să încerci să te faci plăcută și să atragi atenția, toate acestea sunt defecte puse în seama femeilor și care sunt tratate cu mare indulgență...”

26
/03
/23

„Adevărata stare, de fapt, este că eu trăiesc mereu în copilărie, cutreier apartamentele vag luminate, mă plimb pe străzile tăcute ale Uppsalei, stau în fața casei de vară și ascult mesteacănul cel uriaș. Mă deplasez instant. De fapt, locuiesc mereu în visul meu și doar fac vizite în realitate.”