„Papa HAYDN”, vedeta autodidactă, iubitorul de farse, marele prieten al lui Mozart
https://www.ziarulmetropolis.ro/papa-haydn-vedeta-autodidacta-iubitorul-de-farse-marele-prieten-al-lui-mozart

OAMENI MUZICII Pe 31 martie 1732 s-a născut unul dintre cei mai importanţi compozitori ai clasicismului, fără de care probabil Mozart şi Beethoven nu ar fi ajuns cei pe care îi ştim. A fost un creator prolific, luminos, plin de umor, şi o vedetă incontestabilă în timpul vieţii şi ulterior.

Un articol de Cristina Enescu Aky|30 martie 2020

Prolificul „Papa Haydn”

Marele compozitor austriac a fost supranumit „părintele simfoniei” și „părintele cvartetului de coarde”. Nu a inventat el aceste genuri, însă le-a dezvoltat semnificativ, și a compus 106 de astfel simfonii și peste 90 de cvartete pentru coarde. Pe de altă parte i s-a spus și „Papa Haydn” (Tăticul), în semn de apreciere din partea multor elevi ai săi pentru stilul său patern și prietenos (era modest, generos în aprecierea talentului altora, și avea grijă de elevii și muzicienii săi, după cum se vede și din povestea Simfoniei Despărțirii de mai jos), iar din partea lui Mozart și ca o recunoaștere a influenței pe care a avut-o asupra evoluției sale.

A lăsat o moștenire muzicală impresionantă atât prin popularitatea ei cât și din perspectiva faptului că era în mare parte un compozitor auto-instruit, așa cum s-a descris el însuși. Pe lângă simfonii și cvartete pentru coarde a scris și 26 opere, 14 mise, 62 sonete pentru pian, câteva zeci de trio-uri pentru pian și numeroase lucrări camerale. După unele stimări, toate compozițiile sale depășesc 340 de ore de muzică – mai mult decât au compus Mozart, Beethoven sau Händel.

Majoritatea lucrărilor sale sunt muzici luminoase, energice, deși a scris câteva compoziții și în stilul dramatic și plin de patos al „Sturm und Drang”, A fost un reprezentant de seamă al Iluminismului prin atitudinea sa în muzică: o perspectivă optimistă, luminoasă, combinația dintre o delicioasă și veselă simplitate, respectiv o complexitate componistică și o noblețe admirabile.

Unul dintre compozitorii care l-au influențat ani buni a fost Carl Philipp Emanuel Bach, fiul lui Johann Sebastian Bach (despre care v-am povestit recent aici).

Glumețul

Adora farsele, și le-a incorporat în multe compoziții. Câteva exemple:

simfonia cunoscută sub numele Surpriza/ The Surprise include pasaje neașteptate menite să trezească, la propriu, publicul care ar fi adormit în timpul concertului. (Este a doua din cele 12 simfonii scrise de Haydn la Londra; la premieră, Haydn a dirijat orchestra în timp ce a interpretat și la pian).

– în cvartetul pentru coarde în mi bemol major numit și Gluma / The Joke, în care sunt inserate sfârșituri false ale lucrării care păcălesc publicul neavizat și îl face să aplaude când nu este momentul, crezând că concertul a luat sfârșit.

– în Simfonia nr. 47 The Palindrome/ Palindromul, însemnând un șir de caractere sau cuvinte care, citit de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, rămâne neschimbat) există o parte care sună identic dacă este cântată normal, respectiv de la cap la coadă, fiind așadar perfect simetrică.

Începuturile: Joseph cel talentat și aproape castrat

S-a născut pe 31 martie 1732 într-un mic sat austriac ca fiu al unui rotar îndrăgostit de muzică, ce cânta adesea la harpă în timp ce soția lui îl acompania vocal. Încă de mic, Joseph a demonstrat o muzicalitate ieșită din comun și o voce atât de frumoasă încât pe la 6 ani ani a fost primit la școala de cor a Catedralei Sf. Ștefan din Viena. S-a sugerat castrarea băiatului pentru a îi păstra vocea angelică, însă (din fericire) tatăl s-a opus vehement. Apoi, desigur, inevitabilul s-a produs, iar odată cu pubertatea Joseph și-a pierdut vocea atât de admirată. Împărăteasa Maria Teresa l-a auzit cântând în acea perioadă și ar fi declarat indignată: „Băiatul acela nu cântă, ci croncăne!” Haydn a părăsit corul cu scandal și pedeapsă publică, pentru că s-a enervat atât de tare încât a tăiat părul prins în coadă al unui coleg. După plecarea din cor, pentru o vreme, a făcut bani cântând la vioară ca muzician stradal. (Toți începem de undeva…)

Deși a luat diferite lecții de muzică, nu a avut studii formale de compoziție și a fost practic un compozitor autodidact, motiv pentru care el spunea la maturitate: „Tinerii pot învăța din exemplul meu că se poate realiza ceva din nimic. Ceea ce am devenit eu este rezultatul propriilor mele eforturi.

Nenorocos în căsnicie, dar …

Femeia de care s-a îndrăgostit a intrat la mânăstire, astfel că el s-a căsătorit în final cu sora acesteia, care era însă complet dezinteresată de muzică. Nu a fost o căsnicie fericită, nu au avut copii, Haydn a petrecut mulți ani departe de soție, călătorind, și se spune că niciunul dintre cei doi nu a deschis scrisorile trimise de celălalt. Dezinteresul soției sale față de munca lui Haydn mergea atât de departe încât uneori îi folosea uneori manuscrisele pe post de hârtie de copt.

Deși Haydn nu era deloc un bărbat frumos (era scund, cu fruntea lată, pielea mai închisă la culoare și un nas cu excrescențe – polipi-), avea un succes atât de mare la femei încât el însuși era surprins. (V-am spus deja că a ajuns celebru și bogat?…). A avut însă mulți ani (cel puțin) o relație cu o tânără mezzosoprană de la curtea prințului Esterhazy.

În plus, a câștigat destul de bine în slujba acestei familii nobiliare, iar ulterior, la Londra, a câștigat sume fabuloase. Odată ce a devenit celebru în toată Europa, se pare că Haydn vindea adesea aceeași lucrare mai multor editori. Și se spune că negocia la sânge prețurile..

„Job”-ul de o viață la familia Esterhazy

Era una dintre cele mai bogate și puternice familii nobiliare ale vremii. Aici, Haydn a fost angajat când încă nu devenise „cineva”, și a rămas în serviciul familiei, cu niște pauze, până la moarte.

Cu timpul a avansat în funcție și ca salariu. Locuia pe moșia rurală a familiei dar ocazional venea și la Viena. Între 1776-1790 Haydn s-a ocupat direct de montarea și dirijarea operelor puse în scenă la opera privată a prințului Esterhazy, compunând la rândul lui șase dintre aceste opere.

În anii 1760 stilul său componistic s-a maturizat, comenzile au început să curgă din toată Europa iar faima lui a luat amploare, fiind căutat pentru comenzi de numeroși patroni bogați. În 1779 Haydn semna un nou contract cu familia Esterhazy care îi permitea să accepte comenzi și de la clienți din afara curții, ceea ce a dus la o perioadă de creație încă și mai fertilă.

Gloria londoneză

La aproape 60 de ani, în 1791, după ce defunctul prinț Miklós Esterhazy a fost urmat de fiul său (complet neinteresat de muzică), Haydn s-a mutat la Viena și apoi a acceptat o invitație de a merge la Londra, unde a fost primit și adulat ca o mare personalitate internațională. Aici a scris unele dintre cele mai importante lucrări ale sale (printre care Simfonia Militară, Simfonia cu lovitură de timpan/ The Drumroll, Simfonia Londra și Simfonia Miracol) și a câștigat enorm de mulți bani (se pare că într-un singur an la Londra a câștigat cât în 20 de ani la curtea Esterhazy).

Prietenia cu Mozart

Se pare că cei doi s-ar fi cunoscut în 1783, pe când Wolfgang avea 27 de ani iar Haydn, deja o celebritate europeană, avea 51. A fost bun prieten cu Wolfgang, care i-a fost și elev. Deși, temperamental, se pare că erau destul de diferiți.

Cei doi și-au admirat reciproc muzica, se invitau la concertele pe care le susțineau, au cântat împreună în cvartete de coarde la Viena și obișnuiau să joace biliard împreună. Mai mult, tânărul i-a dedicat marelui său maestru șase cvartete („Numai Haydn m-a învățat în sfârșit să compun cvartete”, spunea Mozart), iar la înmormântarea lui Haydn  din 1809 s-a cântat Recviemul mozartian. La moartea mult prea timpurie a lui Mozart, Haydn a fost foarte afectat. „Nu pot să cred că Providența a chemat atât de repede un astfel de om de neînlocuit în lumea cealaltă..”

A rămas celebră aprecierea pe care Haydn a spus-o lui Leopold Mozart legat de fiul său, când s-au cunoscut în apartamentul vienez unde locuiau Wolfgang și Constanze: „Îți spun înaintea lui Dumnezeu și cu toată onestitatea că fiul tău este cel mai mare compozitor pe care îl cunosc.” Era o lipsă totală de invidie în prietenia celor doi. Se pare că Haydn ar fi mărturisit unui prieten: „Am fost deseori flatat ca fiind oarecum genial, însă Mozart mi-a fost mult superior.” Iar Mozart a avut și el enorm respect și admirație pentru maestrul și prietenul său, și îi recunoștea influența asupra propriei evoluții muzicale.

Deși nu l-a depășit totuși ca faimă în posteritate, Joseph a reușit cel puțin două lucruri care lui Wolfgang nu i-au fost date: s-a îmbogățit din muzica sa, și a reușit să ajungă la bătrânețe (Mozart a murit la 35 de ani, Haydn la 77).

Beethoven, o relație complicată

După prima vizită londoneză (1792), pe drumul de întoarcere a cunoscut un tânăr muzician de 22 de ani despre care, un an mai târziu, spunea: „Va fi considerat într-o zi unul dintre cei mai mari compozitori ai Europei, iar eu voi fi mândru să îi fi fost profesor.” Tânărul se numea Beethoven, iar Haydn l-a invitat să vină la Viena pentru a îi fi elev. Ulterior, însă, tânărului a devenit nemulțumit de maestrul său, căci Haydn era extrem de ocupat cu propriile compoziții și tot mai obosit, astfel că Beethoven a început să ia lecții și cu alți compozitori, pe ascuns.

După premiera Trio-urilor pentru pian compuse de Beethoven, acesta s-a grăbit să îl întrebe pe maestru ce părere are. Haydn (deja bătrân, suferind și ostenit de îndelungatul concert) a spus că a treia parte mai are nevoie de lucru înainte de a fi publicată. Beethoven a fost extrem de supărat și nu l-a iertat pentru critică, iar mai târziu a ajuns chiar să spună (în mod ranchiunos și cu siguranță nedrept) că nu a învățat nimic de la Haydn. (Ca o ironie, astăzi criticii consideră această parte drept cea mai bună… Și geniile greșesc uneori.)

Ultima glorie londoneză

În 1794 Haydn a revenit la Londra, scriind în continuare capodopere și bucurându-se în continuare de celebritate. Însuși regele George al III-lea l-a invitat să rămână în Anglia, însă Haydn a preferat să se întoarcă în Austria în serviciul noului prinț Esterhazy. În acea perioadă a scris șase dintre cele mai importante Mise ale secolului 18, dar și magnifice cvartete pentru coarde printre care Missa in tempore belli (Misa în vreme de război – 1796) sau Misa Nelson (1798).

„Regele” Haydn

Cu un an înaintea morții sale (1808) a fost organizat un concert cu Oratoriul Creația, pentru care Haydn fusese inspirat de ascultarea oratoriilor lui Georg Friedrich Handel (despre care puteți citi aici) la Londra. Au fost multe vedete ale vremii în public, printre care și Beethoven, iar Salieri a fost dirijorul. Haydn (deja slăbit de boală) a fost purtat pe un tron special, ca un rege.

În ultimii ani ai vieții nu a mai compus. Când Napoleon a invadat Viena, în 1809, Haydn a refuzat să își părăsească locuința și să se refugieze. Faima sa era însă atât de mare încât Napoleon a trimis o gardă de onoare să vegheze la reședința bătrânului muzician, pentru ca nimeni să nu îl deranjeze. Husarii francezi chiar au intonat o parte din oratoriul Creația, ceea ce se spune că l-ar fi emoționat pe bătrânul maestru. Câteva zile mai târziu, pe 31 mai 1809, Papa Haydn adormea în pace pentru totdeauna.

(Relativ „în pace”, căci la scurt timp după înmormântare, capul lui Haydn a fost furat din mormânt de doi adepți ai „frenologiei”, o pseudo-știință care pretindea să identifice capacitățile mentale ale unei persoane după analiza craniului. După multe aventuri, craniul lui Haydn s-a întors alături de trupul acestuia abia în 1954, rămânând acolo alături de un „craniu de substituție” care fusese adăugat între timp. Despre întreaga aventură puteți citi printre altele, dacă vă pasionează astfel de detalii, aici și aici.)

Câteva bijuterii muzicale dintr-un întreg tezaur…

Simfonia Ceasul. Compusă în 1793/94, este una din cele 12 simfonii inspirate de șederea lui Haydn la Londra. Ascultați cu atenție în special fagoturile și coardele din a doua parte, și veți înțelege de ce este supranumită „Ceasul”.

Simfonia Despărțirii (1772). Prințul Esterhazy îl chemase pe Haydn și pe muzicienii lui la moșia sa de la țară. Șederea s-a prelungit însă, iar muzicienii nemulțumiți că trebuiau să stea mai mult timp departe de soțiile lor l-au rugat pe Haydn să sugereze cumva, delicat, patronului lor că își doreau să se întoarcă acasă. Haydn a procedat cu diplomație dar și un anume umor: când a fost interpretată această simfonie în fața prințului, în timpul ultimei părți muzicienii s-au oprit pe rând din cântat, au stins lumânările care le luminau partitura și au plecat, astfel că la final au mai rămas doar două viori, Haydn și concertmaistrul său. Prințul a înțeles aluzia, iar a doua zi s-a întors cu întreaga curte și cu muzicienii la oraș.

Misa Nelson (sau Misa pentru vremuri dificile – 1798). Victoria amiralului britanic Horatio Nelson împotriva lui Napoleon (care învinsese armata austriacă în repetate bătălii și amenința cu invadarea Vienei) a fost răsunătoare.

Instabilitatea socială și politică îl afectase și pe Haydn direct, în sensul că prințul Esterhazy concediase mulți muzicieni, astfel că compozitorul mai avea la dispoziție doar un mic ansamblu de coarde. În plus, Haydn era epuizat după premiera „Creației” (pe care o și dirijase), era bolnav și fusese „sechestrat” de doctorul său la domiciliu. I s-a cerut însă compunerea urgentă a unei lucrări pentru onomastica prințesei Esterhazy. În aceste condiții nu e de mirare că și-a intitulat lucrarea Misa in Angustiis (Misa pentru vremuri dificile). Ceea ce compozitorul nu a știut (se pare că până în ziua premierei) este că britanicii tocmai îl învinseseră pe Napoleon sub comanda amiralului Nelson. Doi ani mai târziu (1800), Nelson a vizitat moșia Esterhazy, s-a împrietenit cu Haydn, iar Misa și-a dobândit definitiv numele după cel al amiralului.

Concertul pentru trompetă în mi bemol major 

Simfonia Miracol. Se spune că, în timpul premierei, în sală a căzut un candelabru care în mod miraculos nu a rănit pe nimeni, și de aici „porecla” simfoniei. Cercetări ulterioare au sugerat însă că incidentul cu candelabrul s-ar fi petrecut mai degrabă la premiera unei lucrări ulterioare, Simfonia nr. 102. Oricum, „Simfonia Miracol” are și o poreclă, și o muzică deosebit de frumoase.

*

În cuvintele lui Haydn:

Asta o să facă doamnele să țipe (despre „surpriza” din Simfonia omonină)

(Legat de perioada în care a fost la curtea Esterhazy)

Am fost rupt de lume, nu era nimeni care să mă tulbure sau deranjeze, așa că am fost forțat să devin original.

Când vrei să vezi dacă ceea ce ai compus are vreo valoare, cântă-ți-o ție însuți fără niciun acompaniament.

Foto credit: www.catholicworldreport.com



29
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 24 mai 1974 murea colosul jazzului, Duke Ellington, unul dintre cei mai activi și influenți muzicieni ai secolului XX. A scris peste 3.000 de cântece, multe dintre ele fiind hit-uri și astăzi, și timp de aproape 50 de ani a colindat lumea ca pianist și șef de orchestră de jazz. A fost de 12 ori câștigător de Premii Grammy (dintre care trei postum).

22
/05
/20

„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuși ai nevoie de personalitate, talent și noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu ești la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieții.

04
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 4 mai 1955, în condiții sărăcăcioase contrastante cu extraordinara sa personalitate, se stingea unul din marii oameni ai secolului XX. Îl sărbătorim, ne mândrim cu el, dar cât îl cunoaștem (și ascultăm) de fapt pe George Enescu? Iată doar câteva din trăsăturile unei personalități și ale unei cariere excepționale – și o invitație de a-i descoperi muzica.

27
/04
/20

Gabo a murit acum șase ani, pe 17 aprilie 2014, în Mexic, la 87 de ani. Volumul „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet“ (traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți) a fost publicat la Rao, în 2014. Nuvelele au fost publicate în original în 1972, dar au fost scrise în 1968, după „Un veac de singurătate“.

Page 1 of 3312345...102030...Last »