Blackbird sau…blackbirds? E întrebarea cu care am ieşit de la Unteatru după ce am văzut piesa lui David Harrower, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu. Poate e firesc să încep cu notarea acestei prime impresii după duelul verbal dintre Ray (Peter) şi Una. Și totuşi, o umbră de îndoială se strecoară, brăzdând aerul încins de afară… Să fi fost doar o pasăre?… O pasăre neagră, un gând acuzator sau, poate, „dulcea pasăre a tinereţii”? Ezit, ştiind că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par să fie…
Un articol de Andreea Nanu|12 iulie 2017
Căutând un răspuns, teatrul alege calea incomodă, îngustă, la granița subțire care desparte adevărul de (pre)judecată… Un taxi trece foarte aproape, strada e îngustă, ce-i drept… Ce-i drept, versiunile poveștilor lor, ale lui Ray și Una trec foarte aproape una de cealaltă, se încrucișează, încearcă să comunice, se acroșează violent, zgârie, lăsându-și urmele (îndrăgostite?) pe trupul de ceață al unei întâlniri de acum 15 ani… Piesa, inspirată de un fapt real, a generat și continuă să nască multe dezbateri… Eu voi rămâne însă la Blackbird în sfera spectacolului, singura care își păstrează privilegiul de a înfățișa adevărul ca artă. Blackbird zboară cu două aripi, aparența și esența, adevărul lor (al lui Una și Ray) și adevărul nostru, iubirea lor și ceea ce lumea a făcut din ea… Cronica se anunță un zbor dificil, în care voi încerca să-mi păstrez echilibrul.
… Una irumpe în scenă cu negarea pe buze. Firește, când nu putem accepta anumite lucruri (fiindcă nu le înțelegem), le negăm existența pentru a putea supraviețui. Așadar, încep să înșir (pe degete, ca să nu le uit!) lucrurile despre care Blackbird pare să nu fie.:
despre puritate
despre iubire
despre iertare
despre răscumpărare
despre revitalizare
despre adevăr
despre început
despre demnitate
despre salvare
…Dar ce sunt toate aceste lucruri care par să nu fie? Blackbird invită la o coborâre concentrică în adâncuri, spre cele mai ascunse locuri din noi înșine. În copilărie îmi plăcea să descind în pivniță, condusă de lumina felinarului care-și răspândea, de la o treaptă la alta către lucrurile misterioase, puterea ocrotitoare. Venind la teatru, redescopăr arhitectura familiară a unui mod de a cunoaște direct, firesc, aproape de actorul care devine, mai ceva ca personajele imaginației mele de copil, un fel de șaman al altor lumi; scena mi-a redescoperit o experiență plenară, o lume (de)plină, rotundă, dantescă, cu lumini și umbre, cu coborâri în infern și ascensiuni revelatoare; și, mai ales, cu întâlniri providențiale la care mă întorc, recunoscătoare, ca într-un cerc…
Primul cerc: UNTEATRU. Unteatru se apropie cel mai mult, prin felul în care a fost conceput de regizorii Andreea și Andrei Grosu, ca arhitectură și repertoriu, de teatrul personal, intim, care naște apropiere și invită la (auto)explorare. Suntem atât de aproape de actori încât am putea să-i atingem, să le simțim respirația, pulsul… Și fără să ne dăm seama, ne descoperim față în față cu noi înșine, într-o confruntare care invită la întrebări dificile, chiar cu riscul unor răspunsuri incomode; întrebări pe care (aflu dintr-un interviu) și dramaturgul David Horrower și le-a pus în timp ce lucra la Blackbird: Când a aflat el adevărata ei vârstă? Cum a fost când ea i-a spus? El știa când a văzut-o prima oară? Dacă ar fi știut, s-ar mai fi urcat cu ea în avion? …
Al doilea cerc: scenografia.
În Blackbird, totul are loc într-o cameră, între patru pereți. Un „spațiu” pentru pauza de prânz a muncitorilor dintr-o fabrică anonimă. De fapt, totul a avut loc într-o cameră, întâlnirea dintre Una și Ray. Scenografia realizată de Vladimir Turturica ne oferă echivalentul unei subtile întoarceri la locul crimei. Doar că acum, după 15 ani, pereții sunt invizibili. Nouă, spectatorilor-martori, ni se permite să asistăm pe viu la disecția minuțioasă a trecutului care încă bântuie doi oameni. Cum e să tai cu bisturiul (doar ne aflăm într-o fabrică de produse farmaceutice!) în umbră? Ce înseamnă să faci radiografia unui spectru? Simțim prezența colegilor lui Ray, doar în trecere. Destul cât să ne indice că acum e ceasul judecății, în care nu mai poate exista nici un fel de intimitate. Doar priviri mai mult sau mai puțin indiscrete. Zgomote de fond. Lumea care intervine, interpretează, definește, stigmatizează, ostracizează, sacrifică. Păsări de pradă! Blackbirds!
Al treilea cerc: povestea (parabola!). Blackbird are forma unui cerc. Ca să ieși din cerc (vicios!), trebuie să-l închizi. E ceea ce încearcă să facă Una. Dar intențiile ei, confuze încă pentru că nu a încetat niciodată să fie o victimă, o împing mereu în afara traiectoriei. Răbufnirile ei sunt strădanii, conștiente sau nu, de a străpunge cercul, iar frustrarea crește pe măsură ce realizează că evadarea este imposibilă (în ciuda ușii, mereu la îndemână!). Nu există scurtătură, Una trebuie să parcurgă întreaga circumferință a suferinței pentru a găsi exitul, punctul final: Ray. Unii spun că labirintul e parcursul cel mai provocator. Urmărind această piesă, îmi vine în minte cercul, fiindcă aici știi că nu ai altă soluție decât să deschizi ochii asupra lucrurilor de care te temi cel mai mult. Cercul suntem noi, spectatorii, judecătorii. Împreună, căutăm calea afară din întuneric, către propria umanitate… O umanitate pe care o putem salva, sau sfâșia! Circular e și timpul, în forma sa cea mai intimă: memoria. Animalele trăiesc în prezent. Noi oamenii ne întoarcem mereu asupra noastră, nostalgici, scrutători, neiertători, acuzatori. Suntem oare gata să fim (și) judecători? Onestitatea ne-ar cere să îndeplinim două condiții esențiale: să înțelegem și să iubim. Piesa nu dă lecții, spectacolul e lecția însăși. Nu ni se spune ce e bine și ce e rău, rămâne să descoperim fiecare… Există în acest cerc (formă simplificată a labirintului), un fir al Ariadnei? Da. Firul roșu, electric, al iubirii. Sârma subțire întinsă peste timp, de-a lungul a 15 ani de întrebări și neliniști, între Ray și Una. Ray se salvează, și-a absolvit vina, pleacă la timp. Una rămâne la final din nou singură (însă atât de diferit singură!). Va putea ea, cu tot ce știe acum, să se salveze? Timpul singur ne-o va spune.
Al patrulea cerc: personajele, Una și Ray.
Și personajele ascultă de logica cercului, fiindcă identitățile lor sunt generice, metaforice, iar destinul le este vădit înscris în nume. Ca floarea în sâmbure. Ray, adică „rază”, lucire nebună de-o clipă, pasiune fulgerătoare, irepetabilă, inevitabilă. Ray devine Peter. Petru e cel care s-a pocăit după ce a trădat, a ieșit afară și, în întunericul nopții, „a plâns cu amar”… Într-o altă noapte, după o altă trădare, Ray fuge plângându-și fapta. Îi pare rău, încearcă să-și răscumpere vina, se întoarce s-o caute pe Una dar fata nu mai era în sordida cameră de motel, bărbatul se predă în cele din urmă poliției… Una este unica. „Tu ai fost singura”, va spune Ray. Dar ea rămâne și singură, incapabilă să meargă mai departe, să se reinventeze așa cum a făcut Ray, noul Peter. Una a rămas blocată în proiect (proiectul celorlalți cu ea!), în ceea ce ar fi putut deveni o iubire. De atunci îi poartă rănile, stigmatele, pe care ea însăși le-a adâncit prin felul în care a ales să o trăiască, prin neputința ei de a se despărți de trecut. Trecutul a cărui umbră malignă o hăituiește, ajungând-o mereu din urmă, mai ceva ca o pasăre de pradă. De fapt, Una poartă numele a ceea ce nu-și poate ierta: Blackbird. Întâmplarea pare să ne spună că suntem în mare parte și propriile noastre victime. Avem întotdeauna libertatea de a alege. Dar ce se întâmplă atunci când societatea care ar trebui să te salveze, dimpotrivă, te stigmatizează? Ce se petrece cu victima atunci când presupusul prădător își multiplică chipul, identitatea, transformându-se (printr-o perversă distorsionare de roluri) într-un întreg stol de păsări de pradă?
Intermezzo: mică genealogie. Am recitit recent Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar. Iubirea împăratului Hadrian pentru Antinous, (spectrul ei!), are ceva din stranietatea lui Blackbird. Deși intensă prin durerea provocată, amintirea rămâne captivă în perdeaua cețurilor din tărâmurile barbare. Ca Hadrian, învins de o iubire care nu putea fi învinsă, Ray și Una par să spună că suntem ceea ce rememorăm, devenim suma amintirilor noastre, a celor pe care alegem să le păstrăm adânc ascunse în noi înșine… Un scriitor valoros nu dă sentințe. David Harrower păstrează în tot acest dialog intens distanța salubră necesară. Personajele sunt libere să-și spună ce vor, eliberate în arena camerei goale (sau a unei pagini albe!)… De ce nu spun nimic despre Lolita lui Nabokov? Fiindcă Lolita e istoria unei seducții, în timp ce Blackbird este recviemul unei iubiri. Și nu, nu dau Blackbird de la Unteatru pe varianta americană de Broadway, cu Jeff Daniels și Michelle Williams, care rămân la o variantă interpretativă soft… Prefer să închei cu un rând din The Reader, de Bernhard Schlink,: „ca să scapi, nu este suficient să fugi, ci trebuie să ajungi undeva.” Așadar cercul, închiderea, exitul…
Ajungem la miez: „La început a fost Cuvântul”. Așa își introduce spectacolul, într-un interviu pentru Hotnews, regizorul Andrei Grosu. Blackbird este, într-adevăr, despre cuvinte. Despre cum numim lucrurile, experiențele. Despre cum definim ceea ce rămâne din noi după ce alții și-au impus voința (reformatoare!) asupra noastră… Puterea de „a da nume” este prima care i s-a încredințat lui Adam în rai: să pună nume viețuitoarelor, fiindcă rațiunea lui pură, necoruptă, îi permitea să vadă lucrurile în esența lor. Cum numesc judecătorii (noi) ce s-a petrecut între Una și Ray? Păcat? Ce înseamnă? Cuvântul grecesc pentru păcat, amartia, descrie o săgeată care nu lovește ținta. Iubirea celor doi nu și-a atins ținta, nu s-a împlinit. Împlinirea umană are loc în timp. Au trecut 15 ani. Ce nume vor da ei înșiși, Una și Ray, experienței prin care au trecut? Să aruncăm mai de-aproape o privire…
Florina Gleznea joacă cu siguranță partitura Unei. E impetuoasă, curajoasă în nuanțe, fragilă în schimbarea registrelor… Spre deosebire de romanul de ficțiune, în teatru ideea se întrupează, personajul capătă pe scenă un chip, are emoții pe care le transmite direct, fără cenzura distanței… Florina e deja cunoscută pentru rolurile din piesele lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf ( în regia Marianei Cămărăşan) şi Trei femei înalte (în regia Andreei şi a lui Andrei Grosu). Aflu dintr-un interviu pe care-l citesc (providențial!) chiar înainte de a intra în sală, că o atrage teatru cu miză socială, fără însă a face rabat de la valoarea estetică a mesajului… Cu atât mai mult i se potrivește Una, pe care o conturează din suferință și fragilitate, din jocul vinovăției și al seducției. Vocea ei puternică atinge, chiar și pe notele grave, un pianissimo care mă duce cu gândul la Bach…în interpretarea Myrei Hess. Dar și la tăcerea vătuită cu care poantele de cireș ale unei balerine (da, Pavlova!) ating podeaua, cu grație, forță și precizie. Blackbird e o piesă densă, mesajul ei poate să atârne greu, prea greu la un moment dat, dar Florina Gleznea atinge firesc profunzimea tragicului, jocul ei fiind cu atât mai convingător și mai emoționant. „Eu am executat sentința, pedeapsa ta…”. Da, Una coboară în infernul conștiinței dăruindu-ne nouă, spectatorilor, posibilitatea ascensiunii purificatoare.
Constantin Cojocaru a acceptat, cum el însuși mărturisea înainte de premieră, o provocare. Provocarea Florinei Gleznea de a aduce în repertoriul de la Unteatru o piesă cu un mesaj nou, cu miză socială, cu un suflu revitalizant. Tocmai pentru că este un spirit liber, cu o extraordinară capacitate de a se reinventa, ca actor și ca personaj, Constantin Cojocaru îl face pe Ray cu atât mai credibil, mai convingător pentru sensibilitatea contemporană. Nu caută efecte pentru a-și construi personajul. Efortul său este discret, vizibil în pliurile nuanțelor de expresie exersată; așa cum privești o țesătură veche, de preț, la lumină, în care culorile își păstrează tăria dar acumulează, în timp, căldură, emoția atingerii repetate, a privirii adăugate… Pe liniile de forță ale lui Ray (pe urzeala personajului de ficțiune din piesa lui Harrower), Constantin Cojocaru țese un ins fragil(izat), pe care nașterea de-a doua, grea, cu ani în închisoare, umilințe și renunțarea la propriu nume (la identitate), nu-l dizolvă. Dimpotrivă, își asumă un nou început, are forța reconvertirii. Găsește un sens în puținul pe care i-l oferă prezentul. Acceptă dialogul cu Una. Se supune judecății cu un soi de resemnare, de parcă ar fi auzit, de-a lungul celor 15 ani de despărțire, ecourile acuzatoare ale corului antic… „gura lumii”! Fiindcă, nu-i așa, societatea a avut întotdeauna nevoie de un țap ispășitor! Nu, nu e o simplă metaforă. Țapul ispășitor (sau pharmakos, cum i se mai spunea) avea, la antici, un statut; era „leprosul”, stigmatizatul (moral sau fizic) pe care cetatea îl „întreținea” (îi permitea să existe) undeva la periferie (Ray locuiește acum la șapte ore distanță de orășelul în care a comis abuzul!), pregătită ca, în situații de criză, să-l execute; Ray funcționează și el, într-un fel, ca paratrăsnet, un „vindecător” (pharmakos), țap ispășitor fără voie, în jurul căruia vor da mereu târcoale păsările de pradă: ia asupra sa păcatul Unei (inconștienta cochetărie adolescentină, flirtul capricios), păcatul părinților (care o acuză pe Una și continuă să o pedepsească locuind în aceeași casă, pe aceeași stradă, în același oraș…), păcatul comunității care, fără să vrea să înțeleagă, acuză și ostracizează… Forța lui Constantin Cojocaru stă în simplitate. Simplitatea ca rod al interiorizării, al decantării. Esențialul iese la suprafață, lăsând însă locul necesar interogației. Tandrețea e o luptă ascunsă. Duritatea e mocnită, reușind prin aceasta o expresivă acumulare de tensiune. Redă realitatea lui Ray, trimițând la ceva mai mult decât drama individuală, formulează un mesaj universal. Ray, încremenit în masca suferinței în timp ce Una își duce la capăt monologul, aduce la suprafață profunzimea tragicului într-o expresivitate modernă, făcând ca minimalismul (din decor și replică) să capete valențe de exercițiu spiritual… În rostirea lui (impecabilă!), replicile devin arcade care acoperă întregul spectru al emoțiilor umane. Nu devine vehement în justificări; e de ajuns să spună „…tu ai fost singura!” ca să producă o clipă albă, radiantă, care transformă tot ce atinge în imponderabil. În jocul lui Constantin Cojocaru, expresia anticipează replica, apoi o continuă și după ce ecoul cuvintelor s-a stins, într-o serie de complementarități ce devin suporturi inteligente ale „tăcerilor”, ale „spațiilor goale” à la Peter Brook, oferindu-ne cezurile necesare reflecției personale la o felie de viață concentrată în numai 80 de minute!
*
… Am ieșit din sala UNTEATRU, răvășită de impresii contrastante dar complementare. Și totuși, ce și-au spus Una și Ray? Acuze, reproșuri, avertismente, despărțirea brutală, echivocul ei chiar… Cuvintele lor par să aibă o față ascunsă, un chip pe dos, ca lumea complicată în care trăim… Îndrăznesc să spun că sunt…„cuvinte de alint” (parafrazând titlul unui film cunoscut Terms of endearment, 1983). Și acolo, personajele se află într-o permanentă judecată, evocând vinovății trecute dar nu uitate, azvârlindu-și lucruri odioase, răzbunătoare, care declanșează adevărate războaie, dar ascund o imensă tandrețe, un tragism autentic, o teribilă voință de a regăsi iubirea, sensul vieții pe care, da, merită să o trăim!.… A fost abuz, a fost iubire? Blackbird, ce este? Nu e dramă, e tragedie cu accente shakespeariene. Blackbird e o Fugă ale cărei voci le vom desluși numai dacă evadăm din rutina alergăturii cotidiene!
Traversez strada Sfinții Apostoli… El și ea se țin de mână, la semafor. Mă duc cu gândul la imaginea care a declanșat piesa în imaginația lui David Harrower: „un bărbat și o fată ținându-se de mână la țărmul mării”. La țărm sau la semafor, într-o așteptare care e peste tot aceeași, de la începutul lumii; lumea care, așa cum am descoperit în Blackbird, încape într-o cameră, cu un bărbat, o femeie și o ușă misterioasă…pe care nu evadează nimeni. Poate fiindcă afară „păsările de pradă”, „oamenii-păsări” pândesc, dau târcoale… Însă înăuntru, pe scena de la UnTeatru, Blackbird, în regia lui Andrei și Andreea Grosu, reușește să (ne) dăruiască, dincolo de realismul dur, prozaic, transcendența; ceea ce Andrei Șerban numea „dimensiunea verticală” a teatrului.
link youtube: Bach, Myra Hess
INFO
Foto: Mihaela Petre
