Pasiunile lui Vlad Ivanov: „Eu sunt pentru o decență a manifestării sentimentelor”
https://www.ziarulmetropolis.ro/pasiunile-lui-vlad-ivanov-eu-sunt-pentru-o-decenta-a-manifestarii-sentimentelor/

Acesta este Vlad Ivanov, care a devenit cel mai bun actor în rol principal al anului 2014, aseară, la Gala Premiilor UNITER (pentru rolurile din “Omul cel bun din Seciuan”, spectacol în regia lui Andrei Șerban, care se joacă la Teatrul Bulandra).

Un articol de Andrei Crăciun|25 Mai 2015

În cinema, cel puțin, v-ați specializat pe roluri negative, de băiat rău. Cum și de ce?

Asta au crezut regizorii că pot face cel mai bine. Îmi place, îmi plac foarte tare rolurile de compoziție.

Oamenii iubesc oricum personajele negative.

Așa e.

Rămân în memorie mai mult decât cele pozitive.

Nu știu ce să zic. Și Făt-Frumos e destul de prezent în memorie.

Eu știu? Făt-Frumos pare așa, de copii…

Banal, da.

“Domnul Bebe” din “4,3,2” a rămas.

Mă întâlnesc și acum la festivaluri cu oameni care se uită la mine ca la “domnul Bebe”.

Și au trecut opt ani de atunci.

2007, da… Chiar: opt ani!… Și când sunt în jurii, la festivaluri importante, mă identifică oamenii tot cu “domnul Bebe” din “4,3,2”.

Și cu polițistul din “Polițist, adjectiv” nu?

Ba da. M-a oprit cineva pe stradă și-mi zice: “Dumneavoastră sunteți actorul ăla din… ‘Polițist abject’!”.

Și ce i-ați spus?

Sunt simpatici. Dacă ei așa cred, îi las să creadă așa. Și sunt foarte mulți care simt nevoia să spună la filmul lui Cristian Mungiu “4,3,2,1…”.

Vă cer să faceți selfie-uri cu ei sau cum?

Unii da, unii nu. Dacă o fac decent și fără să fie agresivi, și de obicei nici nu sunt, accept. Sunt oameni cumsecade cei care mă abordează pe mine pe stradă.

“4,3,2” rămâne, deci, definitoriu.

Rămâne definitoriu pentru debutul meu în film. De acolo s-a deschis foarte tare cariera mea. A fost un film care a avut o expunere foarte mare datorită premiului foarte mare pe care l-a luat la Cannes. Apoi, premiile individuale pe care le-am luat fiecare…

Ați mai lucrat cu Mungiu după aceea.

Da, în “Amintiri din Epoca de Aur”. Ăla a fost un film-omnibus, cinci medii-metraje, era altceva. Nu poți să le compari. Fiecare are meritul lui. A fost un concurs de scenarii acolo. Sunt povești autentice din comunism.

CE AMINTIRI ARE VLAD IVANOV DIN COMUNISM

Dumneavoastră ce amintiri ați păstrat din comunism?

Să știți că am păstrat. Aveam 19 ani la Revoluție…

Ați trăit deja mai mult în libertate decât în comunism.

Nu trebuia să-mi amintiți asta.

Cred că păstrați totuși amintiri foarte frumoase.

A fost perioada copilăriei și adolescenței. Și nu poți să fii ursuz și urât la suflet ca tânăr. Cum o să mai fii atunci ca matur? Problemele care erau atunci, și slavă Domnului erau destule!, le tratam cu candoare, cu naivitate, era un jemanfișism așa, cu toate că era greu. Era greu și pentru noi, copiii.

Revoluția unde v-a prins? La Botoșani?

La București, deja.

Și n-ați ieșit pe stradă, să muriți la Revoluție?

Nu. Eram în Armată.

Aoleu! Și mai rău.

Da. Și am rămas în garnizoană.

Ați avut noroc că nu v-au chemat la Otopeni să vă împuște.

Nu aș vrea să glumesc cu lucrurile astea.

Nu glumim, constatăm. Ați avut colegi împușcați, răniți, uciși?

Slavă Domnului, din plutonul meu, nu, dar din unitate – da. Am avut colegi care au murit, la Televiziune, la Radio…

Au mai murit mulți militari pe Antiaeriană…

Exact acolo aveam noi unitatea, pe Antiaeriană.

Ce greutăți erau în copilărie și adolescenţă, la Botoșani. Aveați mari greutăți și în familie?

Eu vin dintr-o familie de patru frați, doi părinți, nu era ușor. Nu mă plâng. Toți aveam greutăți atunci.

O copilărie într-o familie cu patru frați poate fi, totuși, o copilărie frumoasă, nu?

Sigur că da.

Erați cel mai mic, mezinul?

Nu, eram al doilea. Dar toată lumea avea greutăți atunci, poate cei care erau sus, la Comitetul Central, n-aveau. Restul aveam. Le duceam cum puteam și ne bucuram de orice lucru nou. Ne întâlneam toți…

Vedeați filme la video?

Pe la șaipe-șaptișpe ani, da. Țin minte că am văzut în două seri consecutive “Iisus din Nazaret”, că nu puteam să stăm șase ore deodată…

Acasă la cineva, nu?

Da, la cineva care avea contacte cu străinătatea, un muzician.

CE VISA VLAD IVANOV ÎN PRIMA TINEREȚE

Visați să emigrați, să plecați din România?

Nu-mi făceam vise. Îmi doream să călătoresc, îmi doream foarte tare.

Iar acum s-a întâmplat.

Slavă Domnului! Și îmi face foarte mare plăcere.

Festivaluri, jurii, onoruri… Viață!

Da, datorită meseriei se întâmplă totul. Nu e neapărat vorba despre un confort financiar, dar e foarte plăcut. Ultima dată am fost la Vilnius, în Lituania, la sfârșitul verii trecute am fost la San Sebastian, în Spania. A fost foarte frumos. Întâlnești oameni deosebiți acolo. Oameni care te tratează exact la valoarea ta. Din păcate, asta nu se întâmplă la noi în țară.

De ce?

Nu știu. Întrebați-i pe cei care o fac, nu pe mine.

V-ați simțit tratat mai bine la Vilnius decât la București?

Da. Dar conform proverbului…

“Nimeni nu e profet în țara lui”?

Exact! Trebuie să ne obișnuim cu treaba asta.

Acum unde urmează să mai călătoriți. Mergeți la Cannes?

Nu, nu merg la Cannes anul acesta, pentru că am filmări în perioada aceea, apoi încep repetițiile cu Andrei Șerban pentru un nou spectacol. Doar în iunie poate să vină Andrei de la New York în România, după ce ia vacanță de la Columbia University.

V-ar plăcea să lucrați cu studenții, să predați și dumneavoastră?

Primesc de vreo trei ani invitație de la Adrian Titieni, care e rectorul facultății de Teatru… Dar n-a venit încă momentul, așa cred. Îmi tot spune să merg să fac doctoratul și să predau, dar eu sunt într-o perioadă foarte activă – și în film, și în teatru. N-aș avea timp. Eu sunt foarte serios de felul meu, nu-mi place să mă duc o săptămână să stau cu studenții, și apoi să mă duc o lună în treburile mele, și să nu mai înțeleagă studentul cine e profesorul.

Mai aveți timp.

Sigur că da. Dacă se va ivi ocazia, sigur că da, voi și preda. Mai sunt destule ocazii.

CE ÎL AJUTĂ PE VLAD IVANOV SĂ RĂMÂNĂ CALM CA UN LORD

Nu vă grăbiți.

Unde să mă grăbesc?

Aveți un calm englezesc.

Beau și ceai englezesc acum și d-asta (râde).

Unde v-ați simțit cel mai bine?

Cu “4,3,2” ne-am plimbat cam un an și jumătate, erau întrebările cu publicul, mirarea lor din partea lor că vedeau un om calm și liniștit după ce-l văzuseră pe animalul de domnul Bebe și nu înțelegeau ce se întâmplă și eu trebuia să le spun că sunt actor, că nu sunt personaj și în viața de zi cu zi, că aș înnebuni.

Au fost momente magice pentru că eram toți ușor la începuturi, chiar dacă mai făcusem film, dar nu existase așa o recunoaștere atât de mare. Și acum ne-am bucurat cu toții. A fost o bucurie de oameni tineri, o bucurie curată. N-am dat pe dinafară. A fost o chestie simplă și curată și asta m-a bucurat tare. Mi-am dat seama că sunt toți oameni de o mare calitate morală. Așa am și făcut filmul – într-o mare liniște și cu profesionalism.

Și nici nu v-ați îmbolnăvit de vedetism.

Succesul te poate da peste cap. Sunt foarte puțini care sunt în stare să gestioneze succesul. Noi cred că am reușit. Trebuie să ai un pic de pace în tine, să fii liniștit. Și recunoașterea vine ea dacă vine.

Dumneavoastră aveți pacea asta.

O mai pierd, o mai recuperez.

CE A ÎNVĂȚAT VLAD IVANOV DIN CELE PATRU ÎNCERCĂRI DE A INTRA LA FACULTATEA DE TEATRU

Ce vă ajută ca să o mențineți? Cum se menține o pace interioară?

N-am rețete. Am avut șansa și bucuria să fiu audient încă dinainte să intru la Facultate. Picasem primul sub linie – era a treia oară când picam la Teatru. Și am fost audient la clasa lui Dem Rădulescu. Erau necăjiți studenții la clasă că nu le ieșea ceva. Și Dem Rădulescu le-a zis: “Dragă, dacă ești necăjit, nu te uita în sus, uită-te în jos și ai să vezi că sunt oameni de o mie de ori mai necăjiți decât tine!”.

Eu sunt pentru o decență a manifestării sentimentelor. Dacă ești îndurerat nu trebuie să uzi cu lacrimi toate saltelele, trebuie să existe decență și în suferință, și în bucurie.

Să existe un echilibru.

Da, trebuie să fie un echilibru în toate.

Asta știau înțelepții latini de acum două mii de ani. Erați mai exuberant în tinerețe?

Ca orice copil sau adolescent. Dacă primeam o ciocolată sau o banană, ceea ce era foarte rar pe vremea aia, îți dai seama că săream în sus de bucurie.

Dar la primele succese – din teatru?

Mă bucuram foarte tare. Eram o trupă foarte pestriță și specială la Școala Populară de Artă. Eu eram cel mai mic, aveam cinșpe ani și plaja de vârstă mergea până la patruzeci și cinci de ani. Erau oameni care veneau de la serviciu, petreceau acolo două ore, pentru sufletul lor, și plecau acasă. Aveau familii, aveau doi-trei copii. Și totuși veneau să facă lucrul ăsta pentru că îi pasiona. Asta e pasiunea! Eu așa o înțeleg.

Pasiunea n-ați pierdut-o niciodată.

Dacă aș fi pierdut-o, n-aș mai fi făcut meseria asta.

Dacă v-ați trezi într-o dimineață și ați constata că nu mai aveți pasiune pentru actorie, ați renunța?

Cred că da. Dar nu înțeleg cum s-ar putea pierde o pasiune. Cred că e un algoritm destul de simplu: dacă nu ai pasiune, nu iese bine. Dacă oamenii fac lucruri fără pasiune, asta lasă urme adânci în ei.

CE A LUAT VLAD IVANOV DE LA SANDA MANU

Se și vede – sunt nefericiți.

Profesoara mea, Sanda Manu, le spunea studenților: meseria asta e meserie de regi, nu e meserie de slujitori, de dus tava. Poți să ai satisfacții foarte mari dacă joci roluri cu carne, cum spunem noi, actorii, dacă joci rolurile importante, unde poți să dai totul din tine, unde poți să te dăruiești. Dacă doar duci o tavă pe scenă… Nu poți să te numești actor dacă doar duci o tavă, fiindcă n-apuci să faci nimic. Rămâi un figurant.

Ați intrat la teatru din a patra încercare.

Da, a patra oară am reușit.

Dacă picați, mai dădeați o dată?

Sigur că da. Eu râdeam când picam, tatăl meu nu râdea, era foarte trist. Când am luat la facultate, i-am spus lui taică-miu că gata!, am luat, și nu se bucura și îl întrebam de ce nu se bucură și mi-a zis că oricum știa că voi da până voi intra.

Dar când v-ați dus la Școala Populară de Artă, părinții ce ziceau?Nu cred că au fost foarte încântați, sperau, probabil, să vă îndreptați către o meserie din care să câștigați imediat bani.

Sigur că n-au fost încântați. Dar eu am fost foarte încăpățânat. Era ceva din mine… Nu știu ce era. Nu puteam să vorbesc despre teatru așa cum vorbesc acum, după ani de zile de experiență. Atunci era ceva inexplicabil în mine, ceva care era atât de puternic încât mă domina și mă împingea înainte.

Efectiv, la teatru îți desfaci tot sufletul, e ca o cămașă deschisă, și profesorul, în facultate, lucrează pe sufletul ăsta deschis.

 

Profesorii mei de acolo nu erau doar profesori, erau niște oameni minunați, ei m-au sprijinit când au văzut curățenia asta a mea – curățenia unui copil care vrea să facă o meserie, ardoarea cu care îmi doresc. Făceam în același timp și Liceul Pedagogic. De la Liceu până la Școala Populară de Artă făceam șapte minute în alergare. Calculasem pe ceas. Și în clipa în care se suna, pac!, imediat o luam la fugă. Eu am mers ani de zile la Școala Populară de Artă doar alergând.

Cât timp ați făcut asta?

Trei ani, cam așa.

CE AR FI FĂCUT VLAD IVANOV FĂRĂ TEATRU

Ați terminat Pedagogicul? Puteați fi învățător?

Nu, atunci era un alt sistem. Puteam fi bibliotecar. Era altfel pe vremea aceea.

JE8A1714-Mihaela Marin

Pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan”, Vlad Ivanov a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal.

V-ar fi plăcut să fiți bibliotecar?

Știu eu ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu mă întâlneam cu teatrul? E foarte frumos să fii bibliotecar, dar dacă sufletul tău vreau altceva… Nu știu. Important e cu ce rezonează sufletul tău.

Vă plăceau cărțile?

Foarte mult.

Și v-ați păstrat bucuria lecturii?

Da. Îmi place mult să citesc cărți.

Acum, în ce lectură vă aflați?

Am terminat “Pădurea norvegiană”.

Murakami, deci.

Da, am văzut și filmul. Mi-a plăcut foarte mult Murakami și când am văzut și filmul mi-a plăcut și mai tare. Cine n-a văzut filmul și a citit doar cartea, să-l vadă neapărat! Sunt acolo niște actori japonezi absolut extraordinari. Cultura japoneză e extraordinară.

Ați ajuns prin Asia, prin Extremul Orient?

Din păcate, nu. Dar îmi doresc foarte tare.

Bănuiesc că nici în Africa n-ați fost.

Am fost în Egipt.

CE A CONSTATAT VLAD IVANOV ÎN DEȘERT

Înainte de revoluția lor, asta, ultima?

Nu. După. Am jucat într-un documentar acolo după viața celui care a descoperit mormântul lui Tutankhamon. Unicul mormânt descoperit nejefuit din Valea Regilor.

Cine a făcut documentarul ăsta?

ZDF-ul. Și era vară, erau șaizeci de grade, și filmam pe dunele de nisip din Valea Regilor. Am fost foarte fericiți când am filmat în mormânt, fiindcă era răcoare. A fost o experiență extraordinară.

Uite unde a dus alergarea aia de șapte minute!

Da, mă gândesc și eu des la treaba asta. Mă mai întreabă tinerii ce au nevoie ca să ajungă unde vor. Eu răspund mereu: de pasiune. Așa ajungi la succes. Pasiunea te împinge și credința în pasiunea ta. Credința că ai să poți să o faci. Scrie Nikos Kazantzakis în “Raport către El Greco”: “Ce contează este drumul către vârful muntelui. Dacă ajungem sau nu sus, în vârf, asta e treaba lui Dumnezeu.”

Nu vreau să fiu ultrareligios sau așa, chiar nu sunt, dar cred în lucrul ăsta că, dacă ai pasiune, măcar pleci la drum. Și drumul e cel mai important. Și Andrei Șerban spunea că cel mai mult îi place să repete, după ce se termină repetițiile, spectacolul nu mai e al lui. Mă surprind de multe ori în timpul spectacolului că s-a mai adăugat o nuanță, că s-a mai deschis ceva, e o energie acolo, dar important e să fii tot timpul deschis.

Dacă te uiți așa, sec: textul e același, actorii sunt aceiași, dar niciun spectacol nu seamănă cu altul. Iubitorii de teatru vin la un spectacol de mai multe ori, tocmai ca să vadă aceste transformări. Și când mă uit la filme e la fel. Am văzut “La Grande Bellezza” (n.r. – “Marea Frumusețe”,film care a primit Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină, în 2013), de exemplu, de cinșpe ori.

CE A VĂZUT VLAD IVANOV ÎN “MAREA FRUMUSEȚE”

Capodoperă.

Da! Și de fiecare dată descopăr altceva. Văd pe fețele actorilor gesturi infinitzetimale.

E bun Sorrentino. Fellinian, așa. Nu ai ce să îi reproșezi acestui film. E foarte frumos.

E făcut și cu ironie, cu detașare, e minunat.

E ca o concluzie.

Și ce frumosă e Roma! E o chestie: cum se uita el, personajul, în tavan, și pe tavan vedea mare. Și lângă el era o femeie, și se uita și ea, dar nu vedea nimic. Asta e: actorii văd marea pe tavan. Ar trebui să o vadă, cel puțin.

Eu țin minte încă din facultate cum lucram cu Sanda Manu și ceilalți asistenți: se petrece ceva acolo, nu e ca la celalalte facultăți, unde stai în bancă și doar înveți lucruri. Aveam prieteni care făceau facultăți de profil real și erau triști pentru că profesorii vorbeau urât cu ei și eu veneam mereu fericit de la cursuri, nu le venea să creadă cum vorbim noi cu profesorii. Știu că am rugat-o o dată pe Sanda Manu să mă lase să vin cu un prieten, să asiste și el la repetiții? După ce a văzut ce se întâmplă, a vrut să dea și el la teatru, cu toate că nu avea niciun fel de talent pentru asta.

Dar e alt regim de lucru și sunt alte relații. Efectiv, la teatru îți desfaci tot sufletul, e ca o cămașă deschisă, și profesorul, în facultate, lucrează pe sufletul ăsta deschis.

Ați spus că n-avea talent prietenul dumneavoastră. Cât te duce în meserie talentul, dacă nu e și antrenat?

Nu ajungi foarte departe, să știi. Talentul fără muncă nu duce foarte departe.

FOTO: Mihaela Marin

 

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »