Citit prin gaura antropocheii, tabloul semifinalelor de la Euro e reprezentarea fidelă a formulei sociale bazate pe arhetipuri. E ca-n viaţă, mai simplu spus. Sau ca la revoluţie. Regizată sau spontană. Indiferent însă de absenţa sau prezenţa sforilor, obiectivul celor angrenaţi e acelaşi: să învingă.
Un articol de Cinesseur|6 iulie 2016
Aşadar, ce tipologii individuale avem în penultimul act al unei competiţii care şi-a refuzat sistematic progresul?
Primul ar fi merituosul. Din 999 de motive. Toate întemeiate. Personificarea e aproape previzibilă: „naţionala” Germaniei. Campioana mondială în exerciţiu. Obligată poate şi de statut, e singura echipă care a arătat consistenţă şi constanţă în etapele prcedente, indiferent de adversar, chiar dacă în dreptul ei s-au adunat rezultate contradictorii în partidele amicale care au precedat marele bal. Cumva, printr-un truc demn de Siegfried (Fischbacher) & Roy (Horn), nemţii şi-au regăsit chi-ul odată cu începerea Euro şi nu par a se deregla nici când sau dacă Schweinsteiger şi Muller dau de la 11 metri ca ultimii ageamii. Fiindcă au alternative: Kimmich şi Hector. Arme Kimmich(e)
Next: fanfaronul. A se citi Franţa. Nu e indicat să te încrezi prea mult în vorbele/faptele sale chiar dacă lasă impresia că ştie rânduiala. Şi că e protejat de şansă, arbitri, organizatori… Nu o zice explicit în gura mare, căci se pricepe la logocamuflaj, dar îţi dă înţeles. Toate ţin o vreme, iar vremea a expirat acum, când pe traseu a apărut Germania scatofilului Low. Nu va fi loc de sentimentalisme şi calcule geopolitice aici, adică de eurovizioane. Deşi tradiţia
spune că Franţa s-a încoronat de fiecare dată când a găzduit un turneu final, indiciile de-acum converg spre un alt deznodământ. În 1984 şi 1998, francezii aveau şi echipă, şi antrenor. Acum parcă lipseşte ceva…
Nu putea lipsi din tablou impostorul. Gândiţi-vă la Portugalia şi îi aveţi portretul. Combinaţia de oportunism şi meschinărie care a catapultat-o top 4 ar trebui studiată şi predată la toate cursurile de etică sportivă. Nici măcar Grecia, în 2004, nu a reuşit aşa ceva. Probabil că portughezii au învăţat lecţia aceea, mai ales că le-a fost predată acasă, la purtător, şi au pus-o în practică acum. Cu un nebănuit şi repulsiv succes. Reamintesc, în caz că mai este cineva în afara subiectului: Portugalia a ieşit din grupe fără victorie, a trecut de Croaţia în prelungiri şi de Polonia după lovituri de departajare. Vi se mai pare că exagerez?
Ultimul personaj din microhabitatul nostru e outsider-ul. Deliberat l-am lăsat la urmă. În fond, potrivit percepţiei generale acolo i-ar fi locul. Nu-l ia nimeni în seamă sau îl subestimează cu asupra de măsură deşi el se agită, îşi semnalizează prezenţa şi îşi demonstrează potenţialul.
Ţara Galilor e în această postură. A răsturnat multe previziuni şi a trimis la culcare fotbalişti net superiori celor din propria ogradă. Căci spre deosebire de galezi, aceia nu formau o echipă, ci un ansamblu folcloric încropit cum altfel decât lăutăreşte? Iar dacă au ajuns aici (calificare în semifinale la prima lor participare la Euro) ar fi păcat să se oprească tocmai acum. Prefer oricând o finală Germania/Franţa – Ţara Galilor decât una în care portughezii să-şi mai arate o dată faţa hâdă. În 2004 măcar făceau şi altceva decât playback.
Vă mai amintiţi jocul de societate din Inglourious Basterds?
Ei bine, eu mi-am ales personajul. Nu mi-l lipesc pe frunte, dar e limpede opţiunea. E rândul vostru acum.
