Pornim, astăzi, pe urmele scriitorului de Nobel Gabriel Garcia Marquez (născut într-o zi de 6 martie), prin câteva din multele oraşe care l-au găzduit.
Un articol de Alina Vîlcan|20 martie 2018
Din Aracataca, până la Paris, Moscova sau Praga, Mexic și Cuba, alături de Gabriel Garcia Marquez, așa cum apar călătoriile acestuia în biografia „Gabriel Garcia Marquez. O viață” (ed. Litera, 2009), semnată de Gerald Martin.
Copilărie: Aracataca
„Cea mai persistentă și mai vie amintire a mea nu este atât cea legată de oamenii din Aracataca, ci de casa însăși în care am locuit cu bunicii mei. E un vis recurent, pe care îl mai am și acum. Mai mult, în fiecare zi a vieții mele mă trezesc cu sentimentul, real sau imaginar, că am visat că mă aflu în acea uriașă casă bătrână. Nu că m-am întors acolo, ci că sunt acolo, la o vârstă nedefinită, fără vreun motiv special – ca și cum n-aș fi părăsit-o niciodată. Chiar și acum, presentimentul apropierii nopții, care mi-a dominat întreaga copilărie, persistă în visele mele. Era o senzație incontrolabilă, care începea în fiecare seară devreme și mă rodea pe dinăuntru în somn, până când vedeam lumina dimineții pătrunzând prin crăpăturile ușii.”
Astfel își amintea Gabriel Garcia Marquez, o jumătate de secol mai târziu, într-o discuție avută la Paris cu vechiul său prieten Plinio Apuleyo Mendoza, imaginea dominantă a copilăriei sale fabuloase din micul oraș columbian Aracataca.
Studenție: Bogota
Gabriel Garcia Marquez s-a înscris la Universitatea Națională din Columbia pe 25 februarie 1947. Asta însemna încă patru sau cinci ani de Bogota, ceea ce trebuie să i se fi părut o perspectivă cu-adevărat deprimantă unui tânăr care știa deja că urăște locul respectiv. (…)
În acel fantomatic ținut muntos, Garcia Marquez avea nevoie de ceva în genul lui Kafka și, în cele din urmă, l-a găsit. Într-o după-amiază, un prieten de pe coastă i-a împrumutat un exemplar din „Metamorfoza”, tradus de un scriitor argentinian pe nume Jorge Luis Borges. Garcia Marquez s-a întors la pensiune, a urcat în cameră, și-a scos pantofii și s-a întins în pat. A citit prima frază: „Într-o dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după un somn zbuciumat, se pomeni metamorfozat într-o gânganie monstruoasă”. De-a dreptul fascinat, Garcia Marquez își amintește că și-a spus: „Drace, exact așa vorbea bunica!”.
Jurnalist începător: Cartagena
În timp ce se plimba fără țintă pe Strada Proastei-Creșteri (Mala Crianza) din cartierul Getsemani, fosta mahala a sclavilor, lipită de zidurile vechiului oraș, a dat nas în nas cu Manuel Zapata Olivella, un doctor de culoare pe care-l cunoscuse cu un an în urmă, la Bogota. A doua zi, Zapata, binecunoscut numeroșilor săi prieteni pentru generozitatea sa și devenit mai târziu unul dintre cei mai importanți scriitori și jurnaliști ai Columbiei, l-a dus pe tânărul nostru la redacția ziarului El Universal, din strada San Juan de Dios, aflată chiar după colț față de căminul la care locuia, și l-a prezentat redactorului șef Clemente Manuel Zabala. Întâmplarea a făcut ca Zabala (…) să fi citit povestirile lui Garcia Marquez din El Espectador și să se numere deja printre admiratorii săi. În ciuda timidității tânărului, l-a angajat ca editorialist și, fără să mai intre în detalii, i-a spus că aștepta cu nerăbdare să-l vadă la lucru și să-i tipărească primul articol în ziua următoare.
Altă adresă: Barranquilla
„Omule, cred că s-a dus la Barranquilla pentru un aer mai proaspăt, mai multă libertate și un salariu mai bun.” Astfel explica Ramiro de la Espriella, patruzeci de ani mai târziu, decizia prietenului său de-a se muta în agitatul port maritim al Baranquillei, aflat la o sută douăzeci și ceva de kilometri la est de istoricul oraș Cartagena. „Baranquilla mi-a permis să devin scriitor”, mi-a spus Marquez în 1993.
Înapoi la Bogota: reporter de elită
Era extenuat, sătul de Bogota și vlăguit de perpetua muncă de documentare pentru reportaje, de responsabilitatea de a face față unor așteptări din ce în ce mai mari și de teama bine întemeiată că guvernul ar putea trece la represalii împotriva lui, din cauza atitudinii sale explicit contestatare. Prin urmare, atunci când s-a ivit șansa de a fugi de toate acestea – chiar și în Europa – s-a grăbit să profite de ea, în ciuda numeroaselor lui proteste ulterioare ce susțineau contrariul.
Haihui prin Europa: Roma
Cât privește „orașul etern”, corespondentul special nu a trimis decât două articole în această perioadă, dintre care unul despre vacanța papei Pius al XII-lea la Castelgandolfo, unde a participat la audiențele publice ținute de pontif. Reportajele erau scrise cu suficient respect pentru a nu leza sensibilitatea publicului său catolic, și conțineau destule insinuări ironice pentru a-i amuza pe cititorii mai puțin reverențioși ai unui ziar situat, în fond, la stânga polului liberal. Marquez sugera cu foarte multă subtilitate că Papa nu ar trebui să încerce să intre în lumea celebrităților hollywoodiene, în care erau atrași acum politicienii, transmițând agențiilor de știri informații despre înălțimea sa și numărul pe care-l purta la pantofi: în fond – erau cititorii săi invitați să reflecteze – această figură venerabilă era doar un om!
Un latino-american la Paris
Când un latino-american aflat în Europa se plictisește și nu știe ce să facă, ia primul tren către Paris. Marquez nu asta intenționase, însă când ultimele zile ale lui 1955 se apropiau de sfârșit, exact asta a făcut. Ironia face ca, încercând să treacă la alt domeniu – cinematografia, să nu fi reușit altceva decât să redescopere calea către literatură și, evident, către obsesia sa supremă, Columbia.
Avea în minte un roman, unul neorealist, firește, a cărui inspirație îi venise pe cale cinematografică la Roma, dar care avea să fie scris în republica literelor, la Paris. Trenul său a ajuns într-o noapte ploioasă, după miezul nopții, nu cu mult înainte de Crăciun. A luat un taxi. Prima imagine care l-a întâmpinat a fost cea a unei prostituate ce stătea la un colț de stradă, din apropierea gării, sub o umbrelă portocalie. Taxiul ar fi trebuit să-l ducă la Hotelul Excelsior, care-i fusese recomandat de poetul Jorge Gaitan Duran, dar a sfârșit prin a ajunge la un motel Alliance Française de pe Boulevard Raspail. Va rămâne la Paris aproape doi ani încheiați.
Universitatea străzii din Paris
Deși nimeni nu era conștient de asta, Parisul trăia unul dintre momentele sale cele mai memorabile, ultimul dinaintea anilor ‘60, când comunitatea europeană a început să-l transforme inexorabil din romanticul oraș albastru-fumuriu, în argintiul oraș al epocii spațiale. Garcia Marquez mânca mai ales în restaurante studențești ieftine, precum Capoulade și Acropole; în vreme ce aproape orice alt latino-american ar fi simțit nevoia să cutreiere Sorbona sau Luvrul, în căutarea senzațiilor de înălțare spirituală sau pentru a întrezări alți oameni asemenea lui în aceste poleite oglinzi pariziene, Marquez, ca de obicei, își petrecea timpul la universitatea străzii.
Apoi, din senin sau din cenușiul acelor zile, în viața lui s-a produs o schimbare neașteptată. Într-o seară de martie, în timp ce se afla în oraș cu un ziarist portughez (…), a întâlnit din pură întâmplare o tânără actriță spaniolă, în vârstă de 26 de ani, cunoscută ca Tachia, care tocmai se pregătea să țină un recital de poezie.
Tot mai la Est: Moscova (URSS)
Spre deosebire de majoritatea vizitatorilor străini, Marquez considera că banii irosiți pe construirea metroului din Moscova ar fi fost mai bine cheltuiți pe îmbunătățirea nivelului de trai al populației. A fost dezamăgit să descopere că amorul liber era acum doar o amintire ștearsă, într-o țară surprinzător de pudibondă. A observat dezaprobator că regizorul avangardist Eisenstein era aproape necunoscut în patria lui (…). În mare, viziunea lui Marquez asupra Uniunii Sovietice era una favorabilă și înțelegătoare, amintind astăzi, la atâția ani distanță, de modul în care va răspunde situației din Cuba și dificultăților acesteia din anii ’70. Cu toate acestea, nu a încercat să ascundă în niciun fel aspectele negative pe care le-a sesizat.
Înapoi în America de Sud: Caracas
Garcia Marquez a aterizat pe aeroportul Maiquetia, din Venezuela, pe 23 decembrie 1957 (…). Făcuse escală la Lisabona, unde ningea, apoi zburase departe de Europa și aterizase la Paramaribo, în Surinam, unde era o căldură asfixiantă și duhnea a guayabe, mirosul copilăriei sale.
Gabriel Garcia Marquez și soția sa, Mercedes Barcha. Foto: Vanity Fair
Purta blugi și o cămașă maro din nailon, pe care o cumpărase la reduceri pe Bulevardul Saint-Michel și pe care o spăla în fiecare seară, iar restul lucrurilor, mai ales manuscrisele romanelor „Colonelului n-are cine să-i scrie” și „Ceas rău”, care încă nu avea titlu, și cele ale noilor povestiri începute la Londra, le ducea într-o singură valiză de carton presat. (…) Era prima sa vizită într-o altă țară sud-americană decât Columbia.
O nouă adresă: Mexic
Luni, 26 iunie 1961, trenul în care se afla familia Garcia Barcha a tras încet în gara Buenavista din Ciudad de Mexico. „Am sosit într-o seară de culoare mov, cu 20 de dolari în buzunar și absolut nici o perspectivă de viitor”, își va aminti Marquez. (…) În primele două luni, aproape totul a mers prost. (…) Marquez nu-și găsea nimic de lucru, petrecându-și nesfârșite ore stând la coadă cu Mercedes, în fața Ministerului de Interne pentru a-și legaliza permisele de ședere în țară. Marquez nu era foarte sigur unde voia să lucreze – cel mai tare l-ar fi atras, probabil, o slujbă în industria cinematografică. A început să fie deprimat și îngrijorat.
Un manuscris la poșta din Mexic. Un veac de singurătate
La începutul lui august (n.r.: 1966), o însoțea pe Mercedes la poștă, pentru a expedia manuscrisul terminat, la Buenos Aires. Arătau ca doi supraviețuitori ai unui dezastru natural. Pachetul conținea 490 de pagini dactilografiate. Funcționarul de la ghișeu le-a zis: „Optzeci și doi de pesos”.
Marquez a urmărit-o cu înfrigurare pe Mercedes scobindu-se de ultimele centime în pliurile poșetei. N-aveau decât cincizeci de pesos așa că nu puteau trimite decât o jumătate de carte: Marquez l-a pus pe omul de la ghișeu să scoată foaie după foaie, ca și cum ar fi tăiat niște felii subțiri de șuncă până când a ajuns la echivalentul a cincizeci de pesos. S-au întors acasă, au amanetat radiatorul, uscătorul de păr și blenderul, au revenit la poștă și au trimis și cea de-a doua tranșă. Când au ieșit pe ușă, Mercedes s-a întors spre soțul ei și i-a spus: „Hei, Gabo, acum nu mai rămâne decât ca manuscrisul să fie bun”.
Scriitori în Praga
Pe 8 decembrie (n.r.: 1968), Marquez a pornit într-o extraordinară expediție de o săptămână la Praga, alături de noul său prieten, Julio Cortazar, noua parteneră de viață a acestuia, scriitoarea și traducătoarea lituaniană Ugné Karvelis, angajată a faimoasei edituri pariziene Gallimard, și Carlos Fuentes. Își doreau să afle ce se întâmpla, de fapt, în capitala ocupată și să discute cu romancierul Milan Kundera despre criză. Potrivit lui Fuentes, „Kundera ne-a cerut să-l întâlnim într-o saună de lângă râu, ca să ne povestească ce se întâmplase la Praga. Se pare că era unul dintre puținele locuri unde pereții nu au urechi…”
Gabriel Garcia Marquez și Fidel Castro
Un paradis controversat: Cuba
Marquez și Mercedes au plecat spre Havana pe 30 decembrie 1982, la ora cinci dimineața, fiind instalați în casa de protocol numărul șase, care le va deveni, nu peste mulți ani, locuință. Castro fusese recent la Moscova, unde luase parte la funeraliile lui Brejnev și stabilise cu Indira Gandhi să-l invite pe Marquez la congresul națiunilor non-aliate ce trebuia să aibă loc la Delhi, în martie 1983. (Gandhi menționase că în momentul decernării Nobelului, ea tocmai citea „Un veac de singurătate”.) Fidel îi adusese lui Marquez de la Moscova o rezervă substanțială de icre negre din soiul lui preferat.
La Paris, în vreme ce aproape orice alt latino-american ar fi simțit nevoia să cutreiere Sorbona sau Luvrul, în căutarea senzațiilor de înălțare spirituală sau pentru a întrezări alți oameni asemenea lui în aceste poleite oglinzi pariziene, Marquez, ca de obicei, își petrecea timpul la universitatea străzii.
