OAMENII MUZICII Compozitorul şi bandoneonistul Ástor Piazzolla a adus o revoluţie uimitoare în tangoul argentinian. A fost creatorul tango nuevo, o nouă abordare cu influenţe din muzica clasică şi jazz şi orchestre nemaivăzute.
Un articol de Cristina Enescu Aky|26 iulie 2020
Celebrități din mai multe genuri muzicale precum jazzmanul și vibrafonistul Gary Burton, chitaristul Al Di Meola, violoncelistul Yo Yo Ma, compozitorul Aaron Copland sau dirijorul și pianistul Daniel Barenboim l-au apreciat pe Astor Piazzolla (1921-1992) și i-au promovat lucrările. Tangoul romantic, misterios, lasciv, tradiționalist, s-a întâlnit prin el cu muzica clasică și jazz-ul și a atins categorii de public ce în veci nu s-ar fi apropiat de tango – sau poate nici de muzica clasică sau de jazz. A primit insulte numeroase și chiar amenințări cu moartea din partea „extremiștilor” tradiționaliști ai tangoului argentinian, dar ulterior a devenit eroul muzical al Argentinei și unul dintre cei mai interesanți și inovatori compozitori ai secolului XX.
Astor Piazzolla despre muzică și tango
Piazzolla a străbătut lumea ca solist la bandoneon sau cu diferitele sale grupuri în unele din cele mai importante săli de spectacole din lume. A trăit intens, a format orchestre în componențe inimaginbile până la el, și i-a îmblânzit peste ani pe cei care îl urau inițial, considerându-l un asasin al tangoului.
Încă nu-mi vine să cred că unii pseudocritici continuă să mă acuze că am ucis tangoul. Au înțeles pe dos. Ar trebui să mă privească drept salvatorul tangoului. I-am făcut chirurgie plastică.
Muzica lui s-a auzit pe unele dintre cele mai importante scene muzicale internaționale. Imaginați-vă… un muzician care aducea pe scena lumii nu doar muzica foarte de nișă a tangoului argentinian, ci un gen de-a dreptul nou, bazat pe tango dar cu impulsuri, ritmuri, forme revoltător de inedite.
Pe 11 martie 1921 se năștea în Argentina, la Mar del Plata, din părinți imigrați din sudul Italiei, cel care avea să aducă o revoluție inimaginabilă – și mai apoi incredibil de celebră– a tangoului argentinian: Astor Pantaleón Piazzolla (1921-1992). Tango nuevo al său (a nu se confundat cu termenul omonim ce desemenază un anumit stil de dans în tango, anume cel pe muzică alternativă) a operat o alchimie fabuloasă asupra tradiționalistei muzicii de tango, împletind-o cu influențe muzicale și culturale americane, sud-americane și europene.
Acestei muzici foarte „de nișă” din Buenos Aires, el a reușit să îi aducă un suflu complet nou, incitant, proaspăt și savuros, valorificând tradiția și rădăcinile muzicale și culturale ale tangoului porteno (din porturile din Buenos Aires),adăugând vibe-uri, arome și influențe specifice secolului XX.
Tulburătorul Oblivion
Tangoul argentinian s-a născut la sfârșitul secolului 19 în porturile din Buenos Aires, dintr-un mix de influențe locale, latino-americane și europene. A început ca muzică a imigranților și a săracilor care trudeau în porturi și apoi se distrau în bordeluri, ulterior a ajuns la Paris, înnebunind Europa. A revenit la Buenos Aires, cu imaginea „spălată” de gloria europeană, iar în anii 1920 devenise deja muzica tradițională și mândria Argentinei.
Piazzolla a compus peste 1000 de piese, dintre care celebre și astăzi (nu doar în rândul comunității de tango) au rămas printre altele Verano porteño, Libertango, Balada para un loco, Adios Nonino, Escualo.
Verano porteño
Un pic de Best of…
Astor avea 4 ani câd s-a mutat cu familia la New York (unde a rămas până în 1936). Tatăl său, Nonino (căruia mai apoi avea să îi dedice faimosul Adios Nonino) a găsit de lucru în Manhattan, iar băiatul petrecea mult timp singur acasă și pe stradă. A început să asculte discurile cu tangouri ale tatălui, în special orchestrele unor giganți precum Julio de Caro sau Carlos Gardel (pe care avea să îl și cunoască mai apoi). În acei ani a învățat engleza, italiana și franceza, a avut vecini italieni și evrei, a ascultat muzică clasică, klezmer evreiesc, jazz.
Astor s-a adaptat bine la viața americană, însă au cam fost probleme cu școala: a fost dat afară pentru că se bătea cu colegii. Chiar a fost poreclit „Lefty” (Stângaciul), datorită croșeului său de stânga. Pe la 8 ani a primit de la tatăl său (care ducea dorul Argentinei) un bandoneon cumpărat de la un amanet. A fost un cadou ce a marcat istoria tangoului argentinian și l-a deschis spre publicuri și spații noi. Inițial puștiul nu a fost deloc încântat. Povestea ulterior că, văzînd cutia în care era instrumentul, a crezut inițial că erau patinele cu rotile pe care și le tot dorise. „Astor, acesta este instrumentul tangoului, vreau să înveți să cânți la el” i-a spus tatăl său. Astor însă s-a enervat. Ura tangoul pe atunci. A început totuși să studieze bandoneonul.
Bandoneonul este un instrument similar cu acordeonul dr cu un sunet totuși diferit. A apărut pe la jumătatea secolului 19 în Germania și a fost folosit mult în muzica religioasă, înainte de a fi „adoptat” de imigranții argentinieni din Germania și Italia pentru tango.
Primul său tango (Catinga), pe care nu l-a înregistrat niciodată) l-a compus pe când avea doar 11 ani, în 1933. Era anul când a luat lecții de pian cu un vecin, pianistul Bela Wilda, discipol al lui Rahmaninov (unul dintre ultimii mari romantici. Nepotul lui Piazzolla, Daniel, povestea că aceste lecții erau plătite de către elev „în natură”, cu paste și sos; profesorul l-a învățat pe tânărul discipol nu doar teorie muzicală și compoziție, dar și să cânte multe piese ale lui Bach la bandoneon. „Cu el am învățat să îl iubesc pe Bach” avea să spună mai târziu Piazzolla.
La New York a fost expus și la mult jazz; se furișa serile prin cluburi și asculta muzicieni de renume precum Duke Ellington, Cab Calloway sau Benny Goodman.
În 1934 l-a cunoscut pe legendarul Carlos Gardel, zeul absolut al tangoului la Hollywood și în lume. Acesta a fost atât de impresionat de Piazzolla încât l-a luat să cânte cu el și chiar l-a invitat să îl însoțească într-un turneu. Tatăl însă nu a fost de acord, nu îl considera pregătit pe Astor pentru marile scene. Băiatul a primit totuși un mic rol într-un film celebru al lui Gardel, El dia que me quieras (ca băiat ce vindea ziare). Opoziția tatălui său s-a dovedit o alegere extrem de inspirată: Gardel și muzicienii lui aveau să moară în timpul respectivului turneu, într-un accident de avion.
Întâlnirea lui Piazzolla cu Gardel a fost ea însăși ca o scenă de film: Piazzolla se afla în zona unde locuia Gardel la New York. Asistentul lui Gardel își uitase cheia în apartament, iar puștiul Astor s-a oferit să se cațere pe scara de incendiu și să intre în apartament. Ulterior, Piazzolla a i-a fost lui Gardel și bandoneonist și traducător. (Foto: băiatul Piazzolla și Gardel, într-o scenă din film.)
Piazzolla’s Cuatro Estaciones Porteñas and Vivaldi’s Le quattro stagioni
În 1936 s-a întors cu familia în Argentina, în Mar del Plata și a început să cânte în diferite orchestre de tango. A avut aici o altă descoperire muzicală ce l-a marcat: l-a ascultat la radio pe cunoscutul Elvino Vardaro, care mai apoi avea să devină violonistul său. Stilul „alternativ” al acestuia de a cânta tango l-a impresionat și inspirat profund. Dorind să exploreze acest tip de interpretare, la doar 17 ani s-a mutat la Buenos Aires, matricea originară a tangoului argentinian.
În 1939 și-a văzut visul îndeplinit: a ajuns să cânte la bandoneon într-una dintre cele mai importante orchestre de tango, cea a lui Anibal Troilo (de la care Piazzolla avea să primească bandoneonul pe care l-a iubit cel mai mult). A început să studieze muzică intensiv și în același timp și compunea. Muzica lui era însă prea înaintea timpului ei, astfel că Troilo a făcut unele aranjamente la compozițiile lui Piazzola pentru a nu speria publicul conservator al tangoului.
În perioada aceea, Astor l-a cunoscut întâmplător și pe marele pianist Artur Rubinstein, care se afla în turneu în Statele Unite. Acesta i-a observat talentul și l-a încurajat să studieze cu Alberto Ginastera, compozitor argentinian de muzică clasică, considerat unul dintre cei mai importanți din secolul XX de pe continentul american.
Prima lui orchestră de tango a avut-o între 1946-1949; cu aceasta a început să își exploreze impulsurile creative și inovatoare și să creeze un conținunt muzical de un dinamism cu totul nou. Tradiționaliștii tangoului erau din ce în ce mai scandalizați, iar insultele curgeau. Și totuși, un public nou începea să ciulească urechile…
În 1946 a compus ceea ce el a considerat a fi primul său tango „oficial”, El Desbande. E perioada în care a început ceea ce a părut inițial o revoluție a blasfemiei: aducerea tangoului din sălile de milonga (de dans) în sălile de concerte clasice. A început să compună și muzică pentru filme (a câștigat chiar Premiul Cesar al criticii franceze pentru coloana sonoră a filmului El Exilio de Gardel; în total a scris muzică pentru mai mult de 45 de filme). În 1949, însă, are un moment de cotitură: sparge orchestra pe care o avea atunci, abandonează bandoneonul și aproape se desparte de tango. Continuă să studieze muzică clasică, Bartok, Stravinski printre alții, și ascultă mult jazz. Își căuta cu ardoare un stil propriu, dar în mod obstinat departe de tango.
În 1953 a câștigat un concurs cu o serie de trei lucrări simfonice intitulate Buenos Aires. Premiera lucrării declanșează un scandal enorm și chiar o bătaie în public: cum se permitea o fel de blasfemie precum utilizarea bandoneonului într-un context simfonic?!…
În orice caz,, unul dintre premiile respectivei competiții a fost o bursă la Paris, unde Piazzola ajunge în 1954 și începe să studieze cu celebrissima Nadia Boulanger, considerată pe atunci cel mai bun profesor de muzică din lume. Piazzola se delimitează puternic de tango și de bandoneon, dedicându-se muzicii clasice. I se confesează însă profesoarei și îi cântă una dintre compozițiile sale, tangoul Triunfal. Boulanger face atunci un comentariu care avea să îi schimbe destinul: „Astor, muzica ta clasică e bine scrisă, dar adevăratul Piazzola se află aici, nu-l lăsa niciodată în urmă.”.
Piazzola revine atunci la bandoneon. Nu mai se simte rupt între muzica clasică și tango, ci creează o muzică nouă, sofisticată, provocatoare. La Paris compune și înregistrează tangouri cu orchestră de coarde, și începe să cânte pe scenă în poziția ce va deveni „semnătura” sa distinctivă: în picioare, cu bandoneonul sprijinit de un picior așexat pe un scaun (de regulă bandoneoniștii cântau așezați).
În 1955 a revenit la Buenos Aires formând orchestra Octeto Buenos Aires, diferită de tradiționalele orquestras tipicas de tango, marcând astfel începutul „erei moderne” a tangoului. Tangoul lui era mai mult muzică de cameră, și asta în mod programat, nu cu cântăreț și dansatori de tango, cum se obișnuia până la el.
Pentru mine, tangoul a fost întotdeauna mai degrabă pentru urechi decât pentru picioare.
Tradiționaliștii tangoului îl criticau tot mai virulent. Nu îi prea păsa, dar lucrurile au devenit dificile, astfel că peste câțiva ani pleacă din nou la New York. Experimentează cu tangoul și jazzul acolo, fără mare succes însă. Între timp, moartea tatălui său inspiră una dintre cele mai celebre piese ale sale, Adios Nonino (numele de alint al tatălui său).. Revine în Argentina și creează unul dintre multele sale celebre cvintete de tango nuevo (bandoneon, vioară, bas, pian și chitară electrică)
Una dintre colaborările sale celebre a fost cu renumitul scriitor argentinian Jorge Luis Borges. În 1965, cei doi au creat albumul El Tango, Borges contribuind cu versurile. Colaborarea s-a „acrit”, însă, Borges spunând că nu i-a plăcut muzica compusă de Piazzola, „pentru că nu e tango”, iar compozitorul etichetându-l pe scriitor drept ignorant.
În 1968 s-a născut „tango operita” Maria de Buenos Aires, un gen muzical inedit, o poveste suprarealistă despre o prostituată din Buenos Aires, înainte și după moartea acesteia, pe versurile poetului Horacio Ferrer. Se resimt aici printre altele și influențe din muzica lui George Gershwin. Tot împreună cu Ferrer compune în 1969 copleșitorul Balada para un loco (primul său hit uriaș, care îi aduce premiul al doilea la Festivalul de Muzică Iberoamericană)
(Interpretează Amelita Baltar, a doua mare iubire a lui Piazzola)
În anii 1970 revine în Europa și lucrează la Paris, în Germania și Italia, revine la Buenos Aires (unde are un atac de cord, probabil consecința stilului de viață foarte intens, cu muncă intensivă și țigări sudate una după cealaltă), după care decide să se mute în Italia; urmează 5 ani de înregistrări, cu multe piese rămase celebre, printre care emblematicul Libertango.
Scenă din filmul The Tango Lesson/ Lecția de tango (1997, regia Sally Potter)
În anii 1970 și 198 popularitatea internațională a lui Piazzolla a crescut enorm, inclusiv în Argentina natală, care îl insultase cu ani în urmă ca un blasfemiator al tradiției de aur a tangoului. Face turnee în Europa, Japonia, America de nord și de Sud, în mare parte cu un cvintet (au rămas numeroase înregistrări live de la aceste concerte).
În 1982 scrie Le Grand Tango, o piesă pentru violoncel și pian dedicată marelui violoncelist rus Mtislav Rostopovici. Un an mai târziu are unul dintre cele mai importante evenimente ale vieții sale: un concert cu compoziții proprii în „templul” muzicii clasice argentiniene, Teatro Colón din Buenos Aires.
În a doua jumătate a anilor 1980 e numit „cetățean de excepție al Buenos Aires-ului”, are premiera unui concert pentru bandoneon și chitar, Homenaje a Lieja, călătorește mult și compune intensiv, în ciuda faptului că i se recomandase de către medici să o lase mai moale. Piazzolla ardea intens, la fel ca muzica pe care o scria și o cânta. Unii spun că această ultimă perioadă din viața lui a fost cea mai fertilă. A compus frenetic, inclusiv muzică pentru filme printre care Frantic al lui Roman Polanski (1988)
Apoi, în 1987, susține un concert în Central Park din New York în fața unui public numeros. Era orașul în care și-a petrecut copilăria, unde a devenit fascinat de Bach și de jazz deopotrivă, unde a eșuat în 1958 cu combinații de tango și jazz – și, în sfârșit, acest oraș important pentru Piazzolla se lăsa cucerit de muzica lui.
Un an mai târziu, deși suferise un bypass cvadruplu, a format ceea ce avea să fie ultima sa orchestră, New Tango Sextet, cu o componență încă și mai insolită (sic) decât precedentele: două bandoneonuri, pian, chitară electrică, bas și violoncel. A început un turneu extins în America și Europa, dar peste nu mult timp grupul se dizolvă, el continuând să cânte ca bandoneonist solo – asta până în 1990, când suferă un atac cerebral la Paris.
Doi ani mai târziu, pe 4 iulie 1992, la Buenos Aires murea regele tango nuevo, cel care a scandalizat acerb tradiționaliștii tangoului și pe cei ai muzicii clasice deopotrivă (aducând bandoneonul în sălile de concerte) și totodată a deschis această muzică spre noi orizonturi și ascultători. Departe de anii în care era hulit și amenințat pentru că „ar fi ucis tangoul”, Piazzola s-a stins ca un erou național al Argentinei, fiind și astăzi venerat drept cel care a insuflat un aer nou în flacăra tangoului arngentinian.
