Piersic jr. râde negru de corporatişti
https://www.ziarulmetropolis.ro/piersic-jr-rade-negru-de-corporatisti/

Ai ucide pentru o slujbă ca lumea într-o corporaţie? Cauţi un job mortal, la o multinaţională? Vrei să avansezi, ţinteşti o poziţie criminală, la vârful ierarhiei?

Un articol de Val Vâlcu|13 martie 2013

Ai ucide pentru o slujbă ca lumea într-o corporație? Cauți un job mortal, la o multinaţională? Vrei să avansezi, ţinteşti o poziţie criminală, la vârful ierarhiei? Atunci ești chiar cel despre care scrie Rick Cleveland, în „Tom şi Jerry“. Ești omul pe care îl joacă Florin Piersic jr., Paul Ipate şi Laurențiu Bănescu, la Teatrul Metropolis.

Piesa lui Cleveland, Tom și Jerry, nu este un policier decât la prima vedere. Chiar dacă personajele principale sunt doi ucigași plătiți, plus o victimă, în piesă nu e vorba de Mafie. Autorul scenariului, Rick Cleveland, cu ajutorul regizorului, Piersic jr., face mișto de banala corporaţie, oricare ar fi aceasta, şi nu de vreun clan sicilian, fie acesta chiar cel care i-a ucis pe Kennedy, Elvis sau Marilyn.

Viața celor două victime, care joacă o vreme rolul asasinilor, este viața oricărui corporatist de la noi: recrutare de pe băncile liceului, lipsă de scrupule, profesionalizare, workoholism, familie, target, rate, avansări… jobul, pur și simplu.

Piersic e așa cum îl știm, Paul Ipate, simpaticul „combinatozaur“ din reclamele Vodafone se dovedește un actor adevărat, iar Bănescu merita să fie promovat, de la „independenți“ la marile teatre. O mențiune aparte pentru scenografie. Tudor Prodan te ține cu sufletul la gură: reconfigurarea decorului, după fiecare scenă, se face de către actori, prin reasamblarea unor piese de mobilier. Asta, apropo de corporații și de tipii cu mobila pe care ți-o montezi singur, într-un minut.

Cred că Metropolis a dat, din nou, lovitura. De altfel, la Metropolis nu sunt decât piese „hit“. E o condiție a acestui teatru, diferit de orice există la noi. E o instituție fără actori angajați, un teatru de proiecte, unde nu rezistă decât cei mai buni. Mergi să-i vezi, dacă mai găsești bilete.

articol apărut pe site-ul DC News.

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.