Pledoarie pentru un cinema al discreţiei. Cazul american
https://www.ziarulmetropolis.ro/pledoarie-pentru-un-cinema-al-discretiei-cazul-american/

Ce ştim, de fapt, despre cinema-ul american de autor al momentului? Ce se află dincolo de Hollywood? Filmul american independent pare să o ducă bine. Şi propune, prin câţiva regizori, o estetică aparte: un cinema al discreţiei, al emoţiilor sugerate, al anti-spectacularului fără teribilism.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 aprilie 2017

Frumuseţea cinema-ului vine, printre altele, şi din bogăţia formelor sale de exprimare. O diversitate care nu ajunge întotdeauna la publicul larg, prizonier al intereselor de afaceri ale distribuitorilor, puţin imaginativi într-o ţară ca România, asta şi din cauza lipsei unui sistem de cinematografe de artă.

Salvarea parţială vine de la festivaluri, evenimente căutate însă în special de cinefili, şi de la surse online alternative, fie ele legale (tot mai numeroasele platforme video-on-demand) sau ilegale, care, deşi ajută la dezvoltarea culturii cinematografice, încurajează însă vizionatul de filme acasă, şi nu în sala de cinema, care rămâne cel mai potrivit loc.

Prin urmare, şi contactul publicului mai larg cu un anume cinema, anti-spectacular, este limitat. Iar asta contribuie, de pildă, la întreţinerea unei prejudecăţi bine înrădăcinate faţă de cinema-ul american.

De o parte s-ar situa colosala maşinărie hollywoodiană de produs blockbustere, repetitive şi, cu unele excepţii, lipsite de originalitate. Hollywood-ul este de câţiva ani într-o criză artistică profundă, deşi banii sunt tot mai mulţi.

De cealaltă parte ar fi genericul film american independent, practic necunoscut în România în afara unor grupuri de cinefili foarte pasionaţi. Între cele două extreme se întinde, bineînţeles, o vastitate de nuanţe (de la sistem de producţie la discurs artistic), pe care Premiile Oscar ale Academiei Americane de Film le reflectă răzleţ: industria producţiilor de mare buget este uneori infiltrată de autori, consacraţi sau mai puţin cunoscuţi, cu viziuni curajoase, în timp ce şi lumea producţiilor indie cade destul de des victimă reţetelor, senzaţionalului sau clişeelor.

Rămâne recursul la celebra politică a autorilor. Iar cinema-ul american este reprezentat de o serie de regizori îndrăzneţi, din generaţii diferite, a căror cunoaştere ar putea ajuta la îmbogăţirea percepţiei asupra filmelor de peste Ocean.

Una din cele mai recente dovezi ale acestei vitalităţi creative mai puţin vizibile este competiţia din acest an de la Cannes: patru filme din cursa pentru Palme d`Or sunt realizate de cineaşti americani. SUA sunt astfel ţara cel mai puternic reprezentată.

Bineînţeles, fiecare dintre autorii americani independenţi, prezenţi în festivaluri în întreaga lume, îşi are propriul stil bine articulat. Însă există ceva ce traversează multe din filmele din ultimii ani ale câtorva dintre regizorii din SUA care aleg să lucreze în afara sau la periferia marilor studiouri.

O anume delicateţe a abordării regizorale. Un cinema al discreţiei, al anti-spectacularului fără teribilism, al observării gesturilor mici, al acumulării de emoţii mai mult sugerate, al oamenilor obişnuiţi.

Este un cinema care polemizează indirect cu grandomania şi artificialitatea emanate de majoritatea produselor de Hollywood, cu senzaţionalul unor filme independente americane interesate de anecdotic şi chiar cu o anumită reţetă folosită de cineaşti din întreaga lume pentru a accede la marile festivaluri.

Nu este un cinema direct-experimental, radical, auto-reflexiv, preponderent intelectualist, sau un cinema care să se revendice de la vreo stilistică realistă pură. Este un cinema care nu ignoră narativul, pe care îl transcende însă printr-o regie subtilă, elegantă, reţinută.

O regie care nu se pune pe sine în centru, care nu vrea să atragă atenţia asupra sa. O regie care evită manierismul, tocmai pentru că nu doreşte să demonstreze nimic. Un cinema aparent simplu, care nu se fereşte să transmită emoţie, însă nu prin manipulare sau prin bruscarea spectatorului, ci prin acumulare de stări sugerate prin mici gesturi surprinse cu fineţe.

Este suficient să priveşti numeroasele cadre cu chipul lui Adam Driver (foto sus) în rolul şoferului de autobuz, poet aspirant şi anonim, fascinaţia reţinută cu care el absoarbe parcă lumea din jur, primindu-i – sub lumina caldă a soarelui micului oraş american Paterson – frumuseţea calmă şi banală, pentru a înţelege măiestria cu care Jim Jarmusch regizează „Paterson”, film prezent anul trecut în Competiţia de la Cannes, dar exclus din palmares. Rar atâta delicateţe în a reda prin cinema poezia banalului cotidian, a simplităţii unei vieţi tihnite.

O observare calmă a micilor gesturi din care e făcută viaţa, a legăturilor emoţionale subterane între oameni, propune un alt regizor american, mai puţin cunoscut marelui public – Ira Sachs, în ultimele sale două filme: excelentele „Love is Strange” (2014) şi „Little Men” (2016), plasate în New York. Ira Sachs opune cinismului unei părţi a cinematografiei momentului un stil reţinut, un mod generos şi empatic de a privi nişte personaje credibile, vii, în micul lor univers de sentimente şi emoţii. O regie care nu are răspunsuri prestabilite. O regie lipsită de rigiditate, liberă, care caută nuanţele, neprevăzutul.

little men

“Little Men”

 

Tot în New York îşi duc viaţa şi personajele – tineri ai străzii – din „Heaven Knows What” (2014), al fraţilor Ben şi Joshua Safdie (care în acest an vor avea un film în competiţia de la Cannes, „Good Time”). Un cinema înclinat spre naturalism, dar şi poetic prin sinceritatea şi directeţea regiei. Din nou, o tratare anti-spectaculară şi lipsa oricărei judecăţi de ordin moral. „Doar” o observare simpatetică, anti-dramatică, dar care poate declanşa o avalanşă de emoţii.

O Americă a oamenilor simpli, cu trăiri interioare puternice redate însă într-un mod cât mai echilibrat şi sugestiv, întâlnim şi la cunoscuta cineastă Kelly Reichardt, în cel mai nou film al ei, „Certain Women” (2016), poveştile unor femei dintr-un mic oraş. Un film în care tăcerile şi privirile spun mai mult decât cuvintele şi acţiunile. Un film de o tandreţe lucidă.

Indirect polemic, cel puţin cu o anumită tradiţie hollywoodiană a construcţiilor cinematografice de acest tip, este şi „Loving” (2016), al unuia dintre cei mai ambiţioşi tineri tregizori americani independenţi, Jeff Nichols, autor deja a cinci lungmetraje.

loving

“Loving”

Această poveste a unui cuplu interrasial din anii `60 este tratată prin evitarea clişeelor narative şi vizuale asociate de obicei genului – fără (melo)dramatism, fără piste bătătorite, fără senzaţionalism. În schimb, o fineţe a regiei care permite revelarea unei profunde înţelegeri a complexităţii sentimentelor umane, şi mai ales a iubirii dincolo de orice etichetă, a iubirii care nu se declamă, ci se impune ca o evidenţă, ca o necesitate.

Această estetică specială şi-a făcut în ultimii ani intrarea chiar şi în palmaresul marilor gale de premiere americane, nu doar în cel al festivalurilor internaţionale. În 2015, „Boyhood” câştiga trei Globuri de Aur şi un Oscar (din mai multe nominalizări, inclusiv pentru cel mai bun film). Regizorul Richard Linklater impresionează în primul rând prin ambiţia de a surprinde creşterea unui băiat, de la copilărie la final de adolescenţă – mizele sunt astfel tocmai timpul şi memoria, trecute prin filtrul afectivităţii. Crezul cineatului american este încrederea în capacitatea unică a camerei de filmat de a înregistra viaţa însăşi, în scurgerea ei misterioară.

boyhood

“Boyhood”

 

Apoi, „Boyhood” se remarcă prin anti-spectacular, prin dedramatizare – posibilele momente tensionate sunt expuse fără excese. Filmul este, în esenţă, despre cum un copil îşi ia în stăpânire propria viaţă şi devine adult – iar asta chiar sub ochii spectatorului, în nici trei ore.

Zona emoţiilor înăbuşite este explorată, cu sensibilitate, şi în „Carol”, portretul relaţiei intime între două femei din medii diferite în New York-anul anilor `50. Spre deosebire de o abordare deja clasică a unui astfel de subiect, regizorul Todd Haynes nu pune apăsat accentul pe ciocnirea directă – şi, de altfel, previzibilă – dintre apropierea celor două femei şi intoleranţa societăţii. Nu aici este sursa tensiunii la foc mic pe care se sprijină totuşi filmul.

Interesul se îndreaptă mai mult spre dificultatea ca însăşi protagonistele să îşi conştientizeze şi să îşi asume pe deplin sentimentele una faţă de cealaltă şi să îşi depăşească limitările impuse de convenţii, de educaţie, de statut social.

 

03
/08
/20

Ajuns deja la a treia ediție, festivalul Cinemascop își așteaptă vizitatorii până pe 5 august, în Grădina de vară din Eforie Sud. Aceasta a fost redeschisă în 2018, după o perioadă de 14 ani de abandon, iar localnicii și turiștii au avut ocazia să participe la proiecții de filme europene și alte activități culturale și educative în timpul primelor două ediții.

01
/08
/20

Organizat în acest an exclusiv în aer liber, în 13 locații din Cluj-Napoca și din împrejurimi, Festivalul Internațional de Film Transilvania și-a deschis porțile cu trei proiecții sold-out ale comediei romantice La Belle Époque/ Cei mai frumoși ani (r. Nicolas Bedos), în Piața Unirii, USAMV și Báthory.

01
/08
/20

Aplaudați pe scenele teatrelor din întreaga țară, 10 actori talentați, care nu au avut încă șansa de a se afirma în lumea filmului, vor ajunge față în față cu profesioniștii din domeniul cinematografiei, la cea de-a 19-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania.

31
/07
/20

„Femei obișnuite/ Simple Women”, debutul în lungmetraj al regizoarei italiene Chiara Malta, co-produs de Ada Solomon și cu actrița americană de origine română Elina Löwensohn în distribuție, va avea avanpremiera națională în cadrul celei de-a 19-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania – TIFF.

30
/07
/20

Caro Cultura este un proiect independent, pornit din dragoste pentru artă, care își propune să contribuie activ la reconstrucția culturală a Bucureștiului. Cu o istorie de 25 de ani în peisajul bucureștean, Hotelul Caro s-a implicat activ atât în proiecte culturale, cât și în proiecte educaționale.

29
/07
/20

Într-o perioadă în care pandemia de coronavirus închide tot mai multe granițe, Itinerama își duce publicul în vacanță. Cu un nou nume care îi definește procesul de maturizare și forțe proaspete, echipa festivalului a pregătit filme de călătorie cu dublu rol: cel de a alina dorul de ducă și de a îmbogăți lista de destinații a pasionaților de aventuri.

27
/07
/20

Realizat la secția germană a Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu şi transmis pe platforma TNRS – Scena Digitală, „LIVE”, de Bobi Pricop, este un spectacol hibrid conceput special pentru online, iar adaptarea la mediul virtual este una firească şi inspirată.

27
/07
/20

Cineastul Cristi Puiu face parte din juriul internațional al ediției cu numărul 77 a prestigiosului Festival Internațional de Film de la Veneția, care se va desfășura între 2 și12 septembrie 2020, potrivit organizatorilor evenimentului. Președinta juriului este în acest an celebra actriță Cate Blanchett.

24
/07
/20

Debutul în regie al directorului de imagine Tudor Platon, documentarul „Casa cu păpuși”/ „House of Dolls”, va avea premiera internațională, luna viitoare, la Sarajevo International Film Festival (14-21 august 2020).

23
/07
/20

INEDIT Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” lansează proiectul „Arhiva Activă”, un amplu proces de digitalizare și de restaurare a întregii arhive de filme studențești pe suport de 16 și 35mm, care cuprinde aproximativ 2.000 de titluri.

Pagina 10 din 275« Prima...89101112...203040...Ultima »