Pledoarie pentru un cinema al discreţiei. Cazul american
https://www.ziarulmetropolis.ro/pledoarie-pentru-un-cinema-al-discretiei-cazul-american/

Ce ştim, de fapt, despre cinema-ul american de autor al momentului? Ce se află dincolo de Hollywood? Filmul american independent pare să o ducă bine. Şi propune, prin câţiva regizori, o estetică aparte: un cinema al discreţiei, al emoţiilor sugerate, al anti-spectacularului fără teribilism.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 aprilie 2017

Frumuseţea cinema-ului vine, printre altele, şi din bogăţia formelor sale de exprimare. O diversitate care nu ajunge întotdeauna la publicul larg, prizonier al intereselor de afaceri ale distribuitorilor, puţin imaginativi într-o ţară ca România, asta şi din cauza lipsei unui sistem de cinematografe de artă.

Salvarea parţială vine de la festivaluri, evenimente căutate însă în special de cinefili, şi de la surse online alternative, fie ele legale (tot mai numeroasele platforme video-on-demand) sau ilegale, care, deşi ajută la dezvoltarea culturii cinematografice, încurajează însă vizionatul de filme acasă, şi nu în sala de cinema, care rămâne cel mai potrivit loc.

Prin urmare, şi contactul publicului mai larg cu un anume cinema, anti-spectacular, este limitat. Iar asta contribuie, de pildă, la întreţinerea unei prejudecăţi bine înrădăcinate faţă de cinema-ul american.

De o parte s-ar situa colosala maşinărie hollywoodiană de produs blockbustere, repetitive şi, cu unele excepţii, lipsite de originalitate. Hollywood-ul este de câţiva ani într-o criză artistică profundă, deşi banii sunt tot mai mulţi.

De cealaltă parte ar fi genericul film american independent, practic necunoscut în România în afara unor grupuri de cinefili foarte pasionaţi. Între cele două extreme se întinde, bineînţeles, o vastitate de nuanţe (de la sistem de producţie la discurs artistic), pe care Premiile Oscar ale Academiei Americane de Film le reflectă răzleţ: industria producţiilor de mare buget este uneori infiltrată de autori, consacraţi sau mai puţin cunoscuţi, cu viziuni curajoase, în timp ce şi lumea producţiilor indie cade destul de des victimă reţetelor, senzaţionalului sau clişeelor.

Rămâne recursul la celebra politică a autorilor. Iar cinema-ul american este reprezentat de o serie de regizori îndrăzneţi, din generaţii diferite, a căror cunoaştere ar putea ajuta la îmbogăţirea percepţiei asupra filmelor de peste Ocean.

Una din cele mai recente dovezi ale acestei vitalităţi creative mai puţin vizibile este competiţia din acest an de la Cannes: patru filme din cursa pentru Palme d`Or sunt realizate de cineaşti americani. SUA sunt astfel ţara cel mai puternic reprezentată.

Bineînţeles, fiecare dintre autorii americani independenţi, prezenţi în festivaluri în întreaga lume, îşi are propriul stil bine articulat. Însă există ceva ce traversează multe din filmele din ultimii ani ale câtorva dintre regizorii din SUA care aleg să lucreze în afara sau la periferia marilor studiouri.

O anume delicateţe a abordării regizorale. Un cinema al discreţiei, al anti-spectacularului fără teribilism, al observării gesturilor mici, al acumulării de emoţii mai mult sugerate, al oamenilor obişnuiţi.

Este un cinema care polemizează indirect cu grandomania şi artificialitatea emanate de majoritatea produselor de Hollywood, cu senzaţionalul unor filme independente americane interesate de anecdotic şi chiar cu o anumită reţetă folosită de cineaşti din întreaga lume pentru a accede la marile festivaluri.

Nu este un cinema direct-experimental, radical, auto-reflexiv, preponderent intelectualist, sau un cinema care să se revendice de la vreo stilistică realistă pură. Este un cinema care nu ignoră narativul, pe care îl transcende însă printr-o regie subtilă, elegantă, reţinută.

O regie care nu se pune pe sine în centru, care nu vrea să atragă atenţia asupra sa. O regie care evită manierismul, tocmai pentru că nu doreşte să demonstreze nimic. Un cinema aparent simplu, care nu se fereşte să transmită emoţie, însă nu prin manipulare sau prin bruscarea spectatorului, ci prin acumulare de stări sugerate prin mici gesturi surprinse cu fineţe.

Este suficient să priveşti numeroasele cadre cu chipul lui Adam Driver (foto sus) în rolul şoferului de autobuz, poet aspirant şi anonim, fascinaţia reţinută cu care el absoarbe parcă lumea din jur, primindu-i – sub lumina caldă a soarelui micului oraş american Paterson – frumuseţea calmă şi banală, pentru a înţelege măiestria cu care Jim Jarmusch regizează „Paterson”, film prezent anul trecut în Competiţia de la Cannes, dar exclus din palmares. Rar atâta delicateţe în a reda prin cinema poezia banalului cotidian, a simplităţii unei vieţi tihnite.

O observare calmă a micilor gesturi din care e făcută viaţa, a legăturilor emoţionale subterane între oameni, propune un alt regizor american, mai puţin cunoscut marelui public – Ira Sachs, în ultimele sale două filme: excelentele „Love is Strange” (2014) şi „Little Men” (2016), plasate în New York. Ira Sachs opune cinismului unei părţi a cinematografiei momentului un stil reţinut, un mod generos şi empatic de a privi nişte personaje credibile, vii, în micul lor univers de sentimente şi emoţii. O regie care nu are răspunsuri prestabilite. O regie lipsită de rigiditate, liberă, care caută nuanţele, neprevăzutul.

little men

„Little Men”

 

Tot în New York îşi duc viaţa şi personajele – tineri ai străzii – din „Heaven Knows What” (2014), al fraţilor Ben şi Joshua Safdie (care în acest an vor avea un film în competiţia de la Cannes, „Good Time”). Un cinema înclinat spre naturalism, dar şi poetic prin sinceritatea şi directeţea regiei. Din nou, o tratare anti-spectaculară şi lipsa oricărei judecăţi de ordin moral. „Doar” o observare simpatetică, anti-dramatică, dar care poate declanşa o avalanşă de emoţii.

O Americă a oamenilor simpli, cu trăiri interioare puternice redate însă într-un mod cât mai echilibrat şi sugestiv, întâlnim şi la cunoscuta cineastă Kelly Reichardt, în cel mai nou film al ei, „Certain Women” (2016), poveştile unor femei dintr-un mic oraş. Un film în care tăcerile şi privirile spun mai mult decât cuvintele şi acţiunile. Un film de o tandreţe lucidă.

Indirect polemic, cel puţin cu o anumită tradiţie hollywoodiană a construcţiilor cinematografice de acest tip, este şi „Loving” (2016), al unuia dintre cei mai ambiţioşi tineri tregizori americani independenţi, Jeff Nichols, autor deja a cinci lungmetraje.

loving

„Loving”

Această poveste a unui cuplu interrasial din anii `60 este tratată prin evitarea clişeelor narative şi vizuale asociate de obicei genului – fără (melo)dramatism, fără piste bătătorite, fără senzaţionalism. În schimb, o fineţe a regiei care permite revelarea unei profunde înţelegeri a complexităţii sentimentelor umane, şi mai ales a iubirii dincolo de orice etichetă, a iubirii care nu se declamă, ci se impune ca o evidenţă, ca o necesitate.

Această estetică specială şi-a făcut în ultimii ani intrarea chiar şi în palmaresul marilor gale de premiere americane, nu doar în cel al festivalurilor internaţionale. În 2015, „Boyhood” câştiga trei Globuri de Aur şi un Oscar (din mai multe nominalizări, inclusiv pentru cel mai bun film). Regizorul Richard Linklater impresionează în primul rând prin ambiţia de a surprinde creşterea unui băiat, de la copilărie la final de adolescenţă – mizele sunt astfel tocmai timpul şi memoria, trecute prin filtrul afectivităţii. Crezul cineatului american este încrederea în capacitatea unică a camerei de filmat de a înregistra viaţa însăşi, în scurgerea ei misterioară.

boyhood

„Boyhood”

 

Apoi, „Boyhood” se remarcă prin anti-spectacular, prin dedramatizare – posibilele momente tensionate sunt expuse fără excese. Filmul este, în esenţă, despre cum un copil îşi ia în stăpânire propria viaţă şi devine adult – iar asta chiar sub ochii spectatorului, în nici trei ore.

Zona emoţiilor înăbuşite este explorată, cu sensibilitate, şi în „Carol”, portretul relaţiei intime între două femei din medii diferite în New York-anul anilor `50. Spre deosebire de o abordare deja clasică a unui astfel de subiect, regizorul Todd Haynes nu pune apăsat accentul pe ciocnirea directă – şi, de altfel, previzibilă – dintre apropierea celor două femei şi intoleranţa societăţii. Nu aici este sursa tensiunii la foc mic pe care se sprijină totuşi filmul.

Interesul se îndreaptă mai mult spre dificultatea ca însăşi protagonistele să îşi conştientizeze şi să îşi asume pe deplin sentimentele una faţă de cealaltă şi să îşi depăşească limitările impuse de convenţii, de educaţie, de statut social.

 

29
/09
/21

CRONICĂ DE FILM Pentru un film de debut al unui regizor de teatru care nu a mai făcut până acum cinema, „Câmp de maci” (2020), de Eugen Jebeleanu, are o rigoare estetică neaşteptată, dar şi o lipsă de încrâncenare demnă de salutat.

28
/09
/21

CRONICĂ DE FILM „Crai nou” (2021), debutul Alinei Grigore, recent câştigător la Festivalul de la San Sebastian, aduce un aer proaspăt în cinematografia română.

28
/09
/21

THE FRENCH DISPATCH, LAND, QUO VADIS, AIDA?, scurtmetraje românești și internaționale, cele mai apreciate filme românești ale momentului si filmele premiate la Festival se văd în cadrul Retrospectivei ANONIMUL 2021 la ARCUB, Cinema Elvire Popesco și Terasa Institutului Francez între 28 septembrie și 3 octombrie.

27
/09
/21

În ultima săptămână din septembrie, „Cinema sub clar de lună“ aduce pe ecranul din Grădina Muzeului Național al Literaturii Române două dintre cele mai noi filme românești, Câmp de maci și documentarul Spioni de ocazie, alături de producții străine care au avut un parcurs spectaculos: Night of the Kings, aflat pe lista scurtă la premiile Oscar, și Apples, co-produs de Cate Blanchett și propus anul trecut de Grecia la Oscarul pentru Cel mai bun film internațional.

27
/09
/21

Frumoasa și bestia întâlnește viitorul tehnologiei în Belle, producția-fenomen semnată de regizorul japonez Mamoru Hosoda, care va deschide cea de-a 16-a ediție Animest. Prezentat în premieră internațională la Cannes, anime-ul Sci-Fi în care o adolescentă devine cea mai bună versiune a sa într-un univers paralel, creat în mediul virtual, se va vedea pentru prima dată pe marele ecran din România vineri, pe 8 octombrie, de la orele 18:30 și 21:30, la Cinema Elvire Popesco. Filmul va putea fi urmărit în curând în cinematografele din întreaga țară, distribuit de Bad Unicorn.

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

24
/09
/21

Festivalul KINOdiseea aduce pe marele ecran filme despre protejarea mediului, relațiile dintre copii și părinți, curaj și empatie, la Cinema Gloria și Cinema Eforie.