Povestea bradului de Crăciun şi a Revelionului
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-bradului-de-craciun-si-a-revelionului/

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariţiei acestui simbol şi cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

Un articol de Monica Andrei|23 decembrie 2014

Pe vremea Războiului de Treizeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, suedezii l-au adus în casele lor. Era neîmpodobit.

Prin 1765, Goethe, care se găsea la un prieten din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de Crăciun. În 1840, cutuma germană este preluată simultan în Anglia şi în Franţa. În Anglia, prin hotărârea prinţului Albert, soţul reginei Victoria, se adoptă obiceiul pomului de Crăciun.
După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”, pe la 1850, „Pomul de Crăciun” nu este altceva decât o „ramură groasă” din brad sau de ilice, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii.

Lumea Parisului şi vârsta de aur a vieţii private

În secolul al XVIII-lea, Parisul era soarele ce strălucea pe cerul european, spre care se îndreptau privirile lumii europene. Şi, fără exagerare, se poate spune că toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, au pornit de pe malurile Senei spre Europa. Vârsta de aur a vieţii private în Franţa începe cu bubuiturile Revoluţiei Franceze şi continuă în secolul al XIX-lea.

Este perioada în care totul gravitează în jurul raportului: „public-privat”, iar delimitarea se face în timp ce se transformă pe scena vieţii franceze: casele, moravurile şi moda.

brad de craciun

La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge în casele francezilor. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele. Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, şi devine spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina.

La Crăciun, brazii care se aflau în salonul din casele familiilor aristocrate franceze nu erau deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi. Spre sfârşitul secolului, în fiecare an, se expediau atât misionarilor din Groenlanda, cât şi coloniilor din Africa pomi de Crăciun gata împodobiţi.

Pe la 1836, pe lângă bradul de Crăciun, cel mai rafinat cadou pentru copii este un mic spectacol de teatru: “Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de coardă, simulat de mici personaje de hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”. Mai târziu, după modelul francez, în toată Europa până după 1900, pe lângă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii urmează capriciile modei. Se propun jucării, deoarece ele reproduc realitatea: moara, păsările, păpuşile, urşii din pluş. Nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra Crăciunul în salon. Devine un timp al darurilor.

De origine catolică, revelionul se generalizează transformându-se în sărbătoare profană, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cuvântul vine din limba franceză de la “ réveillonner” şi înseamnă petrecere de Ajunul Crăciunului. În 1908, într-un ghid, „Uzanţele veacului”, se scria: „Toată lumea sărbătoreşte revelionul”.

Credincioşii sărbătoreau după liturghia de la miezul nopţii; profanii aveau obiceiul să meargă la teatru mai întâi şi, după aceea, să „reveioneze” în salon. Reuniunea familială sau amicală devine singura raţiune de a fi a sărbătorii. Multă vreme s-au păstrat în gastronomia nordicilor în meniul revelionului curcanul şi caltaboşul prăjit. Urma un fel de ciorbă de rasol, care a fost înlocuită cu un consomé cald (mâncare din legume).

Se sărbătorea Crăciunul, iar în prima zi a Anului Nou, tot omul prezenta urări mamei, tatălui, unchilor, mătuşilor. Ajunul era rezervat bunicilor şi superiorilor. Următoarele opt zile pentru veri şi alte rude prin alianţă, două săptămâni pentru intimi, şi toată luna pentru cunoştinţe. Cadourile se dădeau numai pe 1 ianuarie şi se trimiteau prin poştă. În loc de felicitări se trimiteau cărţi de vizită.

Rămân valabile doar vizitele, care se fac în nenumărate ocazii: vizite de felicitare, de condoleanţe, de digestie (în următoarele zile după un dineu sau bal, sau revelion, pentru care s-a primit invitaţie), vizite de convenienţă, vizite de rămas-bun. Urmau o serie de vizite şi cărţi de vizită răspândite, cu semnătura sau blazonul familiei. Fiecare familie avea pe lângă blazon o zi fixă pe săptămână când primea vizite. Odată cu „La Belle Époque”, lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe”. După Primul Război Mondial “jour fix”- ul cade în desuetudine” şi dispare.

Lume de poveşti la bradul de Crăciun

Tradiţia zilei fixe de primire şi a bradului de Crăciun a fost preluată şi în România. În timpul domniei regelul Carol I, personalul palatului era adunat seara pe la 5 şi se împărţeau cadouri copiilor servitorilor. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte: “În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. Împodobeam un brad înalt, iar la ceai mâncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune.

Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc. Lume mică de poveşti pe care o mânuisem cu admiraţie smerită. În seara Ajunului mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii.

Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Când se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scânteietoare. Lumânările sfârâiau împrăştiind în casă mirosul de brad. Cântam “O, Tannenbaum”, jucam piesa, mâncam bomboane pe săturate şi mergeam culcare. În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întâmple în anul următor”.

Primul bal de Anul Nou

După ce devine regină a României, Elisabeta (1881-1916) a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte şi sobre ale soţului contra cronometru. Balurile aveau un istoric al lor cam din vremea domnitorului Vodă Cuza.

“Sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de Anul Nou, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ţinea ca el să aibă un caracter popular, de vreme ce erau invitaţi şi furnizorii Curţii; cel de al doilea bal, însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrâns de invitaţii.

La balul de 1 ianuarie participau membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine, ofiţerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului din Berlin unde uniforma avea primul pas. Suveranii îşi făceau intrarea în saloane pe la ora 10, când începea şi dansul şi jocul de cărţi, în care timp regele se întreţinea cu cei mai de seamă invitaţi, iar regina cu doamnele acestora.

La miezul nopţii se servea masa pe reprise, în sala de jos, şi coborârea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmaţi de cortegiul strălucitor de eleganţă şi de rochii de bal şi podoabele scumpe purtate de doamne şi de distincţiunile lucitoare de pe uniforme şi fracuri; defilarea acestora pe scări era o privelişte din cele mai atrăgătoare pentru ochi, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor sau lampadarelor.

Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanţei fiecăreia. Regele şi regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitaţii petreceau până în zori, jucând cărţi, reconfortându-se la masă sau la bufet, fără invitaţii politici, senatori, deputaţi, sau înalţi dregători, care discutau politică, în aşteptarea consoartelor care nu puteau părăsi balul, având promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

Generalul Manu, care fusese coleg de şcoală cu Regele Carol avea o ţinută respectuoasă dar degajată; Niculae Fleva avea o atitudine degajată; Petre Carp avea o atitudine aproape ireverenţioasă, Take Ionescu corectă, iar Dem. Sturza cât se poate de reverenţioasă, pentru că pupa mâna regelui, ceea ce determina şi pe ceilalţi să o facă; Marghiloman era excesiv de protocolar, cu plecăciunile bustului în unghi drept.

bal

La nicio ceremonie oficială nu veneau: Lascăr Catargiu, Eugeniu Stănescu, Gh. Panu, Theodor Rosetti, fratele domniţei Elena Cuza; Nicolae Blaremberg şi Vasile Lascăr. Bucătăria palatului era una dintre cele mai bogate şi mai suculente din câte se aflau în casele mari din Bucureşti.” (Bilciurescu, Victor – Bucureşteni de ieri şi de azi).

Anii au trecut, iar în vremea comuniştilor, Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi fiecare împodobea bradul cum putea şi cu ce avea pe acasă. Astăzi, de sărbători, vorba unei zicale româneşti, la noi, “fiecare bordei cu alt obicei” şi mult kitsch casnic.

Sursa: Ariès, Philipe; Duby, Georges (coordonatori) – Istoria vieţii private, Volumul VII

24
/06
/14

În cadrul serialului „Iubiri care au făcut istorie”, Ziarul Metropolis vă prezintă poveștile de dragoste ale Reginei Maria (1875-1938), despre care se spunea că e una dintre cele mai frumoase și mai senzuale femei din Europa.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

03
/06
/14

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti (4/27 noiembrie 1913, Iași - d. 4 iunie 2002, Crevedia) a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

26
/05
/14

Jean Constantin n-a urmat o şcoală de actorie. Dar, exploatând comicul de situaţie cultivat în şcoala cupletului revuistic, apelând la umorul verbal și la efectele unei dicţii particulare, artistul a avut succes. La 83 de ani, când a murit, avea o popularitate uriaşă, ce-l menţinea pe „creasta valului”.

24
/05
/14

Ultima dorință a lui Constantin I. Nottara a fost ca lumea să nu-l uite. Marele actor a jucat timp de 60 de ani, 800 de roluri, și a trăit într-o casă construită din banii strânși de colegii de la Teatrul Național. Locuința, devenită apoi muzeu memorial, riscă să fie vândută.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.