Povestea Cannes-ului care nu a mai avut loc
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-cannes-ului-care-nu-a-mai-avut-loc/

CARTEA DE CINEMA În septembrie 1939, Franţa trebuia să găzduiască la Cannes, cu sprijinul SUA, un mare festival de film, o alternativă la Mostra de la Veneţia, din Italia fascistă. Izbucnirea războiului opreşte planul în ultimul moment. O carte a unui istoric francez, apărută şi în limba română, reconstituie această poveste fascinantă.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 februarie 2021

În privinţa cinematografiei, 2020 va rămâne şi ca anul în care celebrul Festival Internaţional de Film de la Cannes nu s-a mai putut desfăşura, din cauza pandemiei de coronavirus. Selecţia de filme anunţată de organizatori a fost doar pentru a susţine câţiva cineaşti prin acordarea privilegiului de a folosi cunoscuta siglă cu ramura de palmier, însă nu a ţinut loc de o ediţie fizică, obişnuită.

Anularea unui eveniment de calibrul Cannes-ului se întâmplă extrem de rar, în momente istorice. S-a mai petrecut în timpul revoltelor din Mai `68 din Franţa, când un grup de cineaşti în frunte cu Godard a oprit festivalul, care apucase să înceapă, pe motiv că nu se poate ca cinematografia să meargă înainte ca până atunci, când societatea se zguduie.

Deşi a devenit de-a lungul anilor un uriaş eveniment autonom şi exclusivist care promovează cinematografia de autor din întreaga lume, şi o face cu glamour, adevărul e că Festivalul de la Cannes a început sub auspicii politice. Avem tendinţa să uităm asta. Nu e vorba atât de prima sa ediţie oficială, din 1946, cât de ideea originară, născută încă din perioada interbelică.

Într-o excelentă carte, tradusă la noi cu titlul „Cannes 1939. Festivalul care nu a mai avut loc” (Libris Editorial, 2019), istoricul francez Olivier Loubes reconstituie iniţiativele şi demersurile care au stat la baza Cannes-ului, a cărui apariţie a fost întârziată de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, prelungit până în 1945.

Prima ediţie trebuia să aibă loc de fapt în septembrie 1939 – totul era pregătit, gata de start, însă invadarea Poloniei de către Germania nazistă şi izbucnirea conflagraţiei au pus capăt festivalului (termenul „festival” este folosit pentru prima dată chiar în cazul Cannes-ului). Este captivantă povestea pe care o spune Olivier Loubes, care se bazează pe arhive, mărturii ale unor personalităţi ale perioadei, presa vremii şi alte demersuri istorice.

Ideea a încolţit încă din 1938, la Mostra de la Veneţia, care era deja în al şaselea an de existenţă. Ce s-a întâmplat atunci? La presiunea naziştilor asupra regimului fascist aliat din Italia, juriul, care era format din delegaţii diverselor ţări reprezentate cu filme în selecţie, a acordat premiul cel mare filmului german de propagandă „Olympia”, de Leni Riefenstahl, împărţit cu un titlu italian. Reprezentanţii britanic şi american s-au supărat şi s-au retras.

Scandalul a scos în evidenţă nevoia unei alternative – un eveniment cinematografic similar, dar al lumii libere, sustras de sub influenţa nefastă a politicului, a unor regimuri totalitare precum cele din Germania şi Italia. Franţa părea o alegere firească pentru a găzdui un astfel de festival.

Loubes detaliază rolul decisiv pe care l-a avut Jean Zay, în acei ani ministrul Educaţiei Naţionale şi Artelor Frumoase în alianţa de stânga Frontul Popular aflată la guvernare în Franţa. Tânărul politician a fost susţinut şi de alţi oficiali francezi – însă decizia nu era unanimă, pentru că au fost şi voci care s-au opus, în special pe motiv că asta ar supăra Italia şi ar dăuna relaţiei bilaterale.

Cartea trece în revistă toate aceste dezbateri, precum şi discuţiile care au dus la alegerea oraşului Cannes în detrimentul altor locuri – un cuvânt greu de spus au avut şi hotelierii, în special proprietarul Grand Hotel.

Însă foarte probabil organizarea acestei prime ediţii care nu a mai avut loc nu ar fi pornit fără sprijinul Statelor Unite. Mai exact, fără implicarea reprezentanţilor marilor studiouri de la Hollywood. Interesul lor era pur comercial – din cauza neînţelegerilor cu Roma, filmele americane nu mai puteau ajunge în Italia, aşa că era nevoie de o altă rampă de intrare pe piaţa din Europa. Aceea trebuia să fie Franţa, cu al său Festival de la Cannes (acum, la opt decenii de atunci şi într-un context profund diferit, ironia face că Veneţia este festivalul unde se lansează multe din filmele americane importante ale anului).

Aşa cum îl gândiseră iniţiatorii, Cannes-ul ar fi urmat să aibă multiple misiuni, mai mult sau mai puţin declarate. În afară de latura comercială şi de aspectul artistic, ambele importante, festivalul trebuia să concureze Mostra de la Veneţia şi să fie evenimentul cinematografic suprem al ţărilor libere, care să glorifice exclusiv filmul.

Totuşi, aşa cum sugerează Loubes printr-un capitol în care discută filmele ce fuseseră deja selectate şi ar fi trebuit să fie proiectate la Cannes (numărul total era în jur de 30), evenimentul nu era deloc ferit de influenţe politice. În fond, trebuia să fie un festival antifascist. Programul se contura din filmele pe care le trimiteau oficial unele ţări, nu printr-o selecţie independentă (asta a venit mult mai târziu), iar numărul lor se stabilea pe baza unui raport realizat în funcţie de producţia din fiecare stat (prin urmare, avantaj SUA).

Aşa se face că printre cele câteva filme sovietice urma să se afle, de exemplu, „Lenin în 1918”, de Mihail Romm. Selecţia franceză, notează Loubes, este „un amestec de filme cu un caracter pur comercial şi dintre cele care glorifică regimul şi poporul”, ba chiar colonialismul. Paradoxul e că alegerile erau considerate slabe, întrucât, deşi statul francez refuzase să participe la ediţia din acel an de la Veneţia, producătorii francezi, dornici să-şi vândă „marfa”, s-au dus fără scrupule în Italia cu cele mai bune titluri.

Şi selecţia americană era cam pe aceeaşi linie cu cea franceză – de pildă, „Vrăjitorul din Oz”, de Victor Fleming, ar fi stat alături de un film patriotic precum „Union Pacific”, de Cecil B. DeMille (care a fost ales câştigător retrospectiv, de un juriu desemnat special de organizatorii de la Cannes la ediţia din 2002, când au fost difuzate câteva din titlurile ce ar fi trebuit să facă parte din selecţia din 1939).

În plus, prin analiza câtorva titluri, Loubes încearcă să identifice ce spuneau filmele alese despre spiritul perioadei respective.

Este extrem de ofertant demersul lui Loubes de a reconstitui acel moment istoric, când teribila confruntare între două blocuri de state, care avea să degenereze în război, se purta inclusiv prin festivaluri de film. Din păcate însă, pe cât de pasionantă este povestea propusă de istoricul francez, pe atât de iritante sunt traducerea nefericită, de multe ori aproape ilizibilă, semnată de Irina Margareta Nistor şi neglijenţele de editare.

27
/10
/21

În toamna aceasta, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: „Cum vă place”. Cronică de teatru, operă şi film şi „Eternitatea. Şi încă o zi”. Teatrul lui Andrei Şerban.

27
/10
/21

În Ţinutul nomazilor: cum să supravieţuieşti în America secolului 21 publicată de Editura Trei, jurnalista Jessica Bruder specializată în reportaje despre subculturi surprinde nașterea unei noi categorii sociale, a unui nou stil de viață. America aflată „sub radarul economic” este formată din „americanii în vârstă, scăpătați și itineranți” pentru care speranța unei vieți mai bune ia forma unui drum nesfârșit de-a lungul și de-a latul țării, în căutare de slujbe sezoniere ca să supraviețuiască.

25
/10
/21

Reprezentanța Institutul Cultural Român de la Madrid, în colaborare cu Editura Impedimenta, Círculo de Bellas Arte, Școala de arte SUR, Universitatea Complutense din Madrid, Facultatea de Filologie și Librăria Rafael Alberti organizează o serie de întâlniri literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, în perioada 26-27 octombrie 2021.

18
/10
/21

Din 15 octombrie, a intrat în librării „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” de Suleika Jaouad, volum publicat în limba română de Editura Humanitas, în colecția „Memorii/Jurnale” (traducere de Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă). La 22 de ani, autorea primea un diagnostic înfricoșător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Aceasta este povestea ei!

16
/10
/21

După ce a publicat jurnalul lui Dostoievski și o parte din scrisorile lui Cehov, Editura Polirom a tipărit recent o a doua ediție a scrierilor extraliterare ale lui Bulgakov, sub titlul „Corespondență. Jurnale”, în traducerea semnată de Ana-Maria Berzuleanu și cu prefața lui Ion Vartic.

11
/10
/21

Editura Humanitas vă invită marți, 12 octombrie, ora 19.30, online&live, la o discuție despre acest volum la care vor participa Alexandru Stermin, Carmen Strungaru, etolog, și Ciprian Mihali, profesor de filosofie contemporană la Universitatea Babes Bolyai. Moderator: Corina Negrea, realizator de emisiuni de știință la Radio România Cultural. Partener: Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

11
/10
/21

Vaclav Smil nu are telefon mobil, apare rar în public și crede că doar „Cifrele nu mint”. Un adevărat maestru al interpretărilor statistice, Vaclav Smil este un artist care descrie lumea prin intermediul cifrelor. „Aștept fiecare nouă carte a lui Smil așa cum așteaptă unele persoane un alt film din seria Războiul Stelelor”, spunea Bill Gates despre omul de știință de origine cehă.