A fost una din marile figuri ale baroului bucureştean din secolul al XIX-lea şi unul dintre marii oratori la bară, în politică, la tribună, în Parlament pe care i-a avut Bucureştiul.
Un articol de Monica Andrei|1 noiembrie 2016
Fost ministru de mai multe ori și prim-ministru al României, Take Ionescu a făcut parte din Consiliul de Coroană al Regelui Carol I, a purtat convorbiri politice și s-a întâlnit cu marile figuri europene. A fost unul din marii oratori politici pe care i-a avut România secolului al XIX-lea, alături de: Maiorescu, Marghiloman, Filipescu, Carp, Mihai Cantacuzino și Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Orașul Bucuriei din istoria cu blazon și la Belle Époque
Take Ionescu, fiul unui negustor și om de afaceri ploieștean, bursierul sărac în studenție care mergea cu ghete sparte, își ia doctoratul „Magna cum laudae”, în Drept, la Paris și devine avocatul marilor proprietari, în București. „Tăchiță Gură de Aur” cum i se spunea, a trăit între 13 octombrie 1858 – 22 iunie 1922.
România, în care s-a născut și format ca avocat și diplomat Take Ionescu, era integrată elitelor europene. E vorba de istoria cu blazon din vremea de peste patru decenii a domniei regelui Carol I când Bucureștiul, așa cum îl descrie Simone de Lahovary, era o „savană de grădini” și un centru de interes al diplomației internaționale. E perioada care s-a numit „la Belle Époque” când arhitectura, moravurile, gastronomia, vestimentaţia şi teatrul erau îmbibate de influență franceză, în Orașul Bucuriei. Banul avea valoarea lui, categoriile sociale erau bine delimitate, iar noțiunea de onorabilitate prețuită. Era vremea când a trăit și Caragiale, cu pupături, „Piața Independenței” și Hora Unirii, în fața Teatrului Național, iar lumea plăcut patriarhală se afla, parcă, într-o perpetuă sărbătoare. Se mergea la bal, la teatru, la grădină, la Șosea. Nu se vedea cine muncea, ieșea în evidență cine petrecea.
Procesele ce au desfundat mahalalele și au umplut tribunalele
Povestea săracului cinstit care ajuta pe toată lumea care devine avocatul de succes ce a creat „takismul” și a înființat partidul Conservator, alături de Alexandru Marghiloman şi Nicolae Filipescu, se derulează pe la finalul secolului al XIX-lea. Apariția lui la Palatul de Justiție, înconjurat de secretari, partizani, solicitanți era întotdeauna considerată eveniment. Dacă intra singur se făcea cerc în jurul lui. „O lume întreagă era în jurul acestui prinț al barei – povestește dramaturgul Valjan în ale sale memorii. Prieteni sau dușmani, partizani sau adversari, toți se înclinau în fața acestei forțe care câștiga din zi în zi tot mai multă măreție și prestigiu. De câte ori se anunța pledoaria lui într-un proces, sala se umplea până la refuz. 30-40 de avocați mari făceau cerc în spatele lui și ascultau. Era cel mai mare orator al timpului, la bară, în politică, la tribună, în Parlament. Avea geniul elocvenței. Take era bun, înțelegător, uman, iertător. Toți spuneau: A venit Take, ca și când numele acesta ar preciza și ar defini tot ce-i de seamă în lumea dreptății. Take Ionescu a fost subtil, rafinat, insinuant, ascuțit, pătrunzător. Cu o dialectică diabolică făcea disecția acuzatului. A rămas pentru multă vreme, ca un exemplu de prezență de spirit, replica formidabilă a lui Alexandru Djuvara, care-i spunea Belzebut.”
A fost una din marile figuri ale baroului bucureștean alături de: Toma Stelian, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Danielopol, Alexandru Djuvara, pledând în celebrele procese care au uimit lumea de atunci, făcând să curgă cerneală în ziare, desfundând mahalalele și umplând tribunalele cu ziariști, profesori, medici, scriitori, artiști, ca să afle despre cine a asasinat-o pe Străchineasca, boieroaica zgârcită și fata bătrână cu 30 de pisici și mulți câini, dacă a plagiat Caragiale sau Caion, de ce contabilul Parisianu a fost corupt ca „tragerile la noroc” să devină trageri pe sfoară la loto, cum a fost falsificat testamentul principelui Grigore M. Sturdza, despre cum și-a dat foc casei arhitectul Socolescu spre a încasa asigurarea, ce pedeapsă a primit Mărăcineanu încarcerat pentru țiganul ucis în casa doamnei Muscă, din strada Șerban Vodă, pe care voia s-o jefuiască, și a tras cu un revolver ruginit în consilierii Curții de Casație, în plin proces.
Până să intre în viața politică a folosit mai multe nume: Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, apoi a optat pentru Take Ionescu pentru toată viața (Take – diminutivul de la Dumitru). Bărbatul cult și inteligent a fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914), președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922); prim-ministru al României doar o lună, prin 1922. După cum scrie în ale sale „Amintiri”, oratorul a purtat convorbiri politice cu marile figuri europene ale secolului al XIX-lea, a prânzit cu baroana Deichman, sora ambasadorului Angliei la Viena, a purtat mulți ani convorbiri cu marchizul Pallavicini despre politica Ungariei. A fost apropiat al regelui Carol I, și a făcut parte din Consiliul de Coroană. Avea un cuvânt greu de spus, în țară și în Europa. Era ascultat.
Dragoste la prima vedere în tren, căsătorie fericită și o fatală dezmoștenire
Take Ionescu a iubit toată viața: femeile, animalele, avocatura și partidul. Povestea lui de dragoste romantică a început într-un tren. Era student la Facultatea de Drept, începea anul universitar și călătorea spre Paris. În compartimentul său din Orient Expres a intrat o blondă cu ochi albaştri. Tânăra englezoaică se numea Elisabeth Richards. „Văzând-o călătorind singură, el, ca un român galant, a ajutat-o cu tot ce i-a stat în putere – îşi aminteşte Maude Rea Parkinson. Sensibil la frumos ca toţi bărbaţii români, pentru el a fost dragoste la prima vedere. Şi-a urmărit scopul cu atâta ardoare, că a uitat pe dată de călătoria la Paris şi a traversat Canalul Mânecii să-i cunoască părinții. Au existat câteva obstacole, dar, în ciuda acestora, dragostea a triumfat şi povestea s-a terminat cu o căsătorie fericită.”
Căsătoria s-a oficiat în Anglia, în 13 noiembrie 1881, la Brighton, și în 19 noiembrie în biserica greco-catolică din Londra. Fata era educată, școlită, dar fără avere. La aflarea veștii despre căsătorie, părinții lui Take l-au dezmoștenit. Doreau pentru fiul lor o fată cu maniere și avere. După terminarea studiilor, viitorul avocat și cu aleasa inimii, pe care o alinta Bessie, s-au stabilit la București.
Două lumi diferite și ciudate animale de companie
Într-un timp scurt, câștigase procese, avea bani și confortul pe care și-l dorise după anii de sărăcie, devenise un avocat strălucit, prețuit, căutat și cunoscut în lumea bucureșteană. Avea o nevastă frumoasă, se iubeau mult, deși lumile lor erau diferite, se respectau. În viața de zi cu zi, Take Ionescu era amabil, modest și generos, gata să ajute pe oricine se afla la necaz. Făcea acte caritabile fără să-și facă publicitate. Săracilor nu le lua onorariu pentru proces.
Maude Rea Parkinson, englezoaica fascinată de România, a renunțat la țara ei natală spre a se stabili în Orașul Bucuriei. A locuit 20 de ani în București, lucrând ca profesoară de limbi străine. După mulți ani de la plecarea din țară din cauza războiului, își scrie memoriile, unde povestește cu mult farmec despre Orașul Bucuriei și lumea patriarhală de atunci. Devenise prietena soției avocatului renumit, era des invitată în casa lor, dar și la Sinaia, unde familia amintită avea o casă de vacanță situată într-un loc fermecător, destinată odihnei.
Elisabeth (Bessie) Richards, soţia lui Take Ionescu, portret de George Demetrescu Mirea
După ce s-au căsătorit, familia Ionescu a locuit niște ani cu chirie într-un apartament modest, la București, apoi au achiziționat prin licitație casa Porumbaru din strada Cătun, pe care au extins-o. Casa impunătoare și minunat decorată, era întotdeauna deschisă musafirilor, nu numai celor care năvăleau ca să-i solicite serviciile. Se știa că avocatul avea o mare pasiune pentru lux, iar locuința lui părea în toată splendoarea ei un colț al civilizației Angliei pripășit pe malurile Dâmboviței. La parter se afla „camera de așteptare, însă și sufrageria era ticsită de diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român. […] La etaj, liniște și seninătate. Doamna Bessie Ionescu, înconjurată de câteva englezoaice și de nenumărați câini. O scară despărțea aceste două lumi, între care, în realitate erau atâtea secole de credințe, de lupte și de vitregii deosebite”, scrie I.C. Duca în „Amintiri politice”.
Familia Ionescu iubea enorm animalele, drept pentru care avea acasă o menajerie. Doamna era o persoană agreabilă, aduna lume în jurul ei și cânta la pian. A publicat „Only a singer”, singura ei carte de mare succes public și a pus bazele „Societăţii pentru prevenirea cruzimii faţă de animale”. Un urs, o maimuță, mai mulți câini și niște căprioare erau animalele ei de companie. „Dintre cei zece câini pe care îi avea doamna Ionescu în casă, Charlie era cu siguranţă preferatul – povestește Maude Rea Parkinson. Un retriever mare, cu un cap frumos şi ochi căprui, sinceri, se bucura de atenţia tuturor şi avea o părere foarte bună despre sine. Îi plăcea să fie plimbat, iar când sosea trăsura la uşă pentru o vizită de după-amiază, sărea întotdeauna primul în trăsură şi aştepta, lătrând din toate puterile, până când, exasperat, cineva îi punea în dinţi un zahăr făcut sul. Vara suferea din pricina căldurii, iar când stăpâna era plecată în străinătate, el stătea la Hotelul Joseph, din Sinaia. Fiind căţelul preferat al doamnei Ionescu, era tratat cu respect de către ospătari, cărora nici prin gând nu le trecea să se adreseze altfel decât cu Domnul Charlie. Câinele era scos la plimbare în fiecare după masă de către un îngrijitor”.
Un alt animal preferat adus din Munţii Caucaz era un urs. Fusese pui când familia Ionescu l-a primit cadou și-l alintau „Domnul Bruin”. Ursul umbla de bună voie prin curte şi prin casă, spre spaima servitoarelor. Se dovedea priceput în deschiderea uşilor chiar şi atunci când erau încuiate. Într-o după masă, stăpâna casei stătea de vorbă în salon cu nişte musafire. S-a auzit un zgomot slab dinspre uşa care s-a deschis încetişor şi ursul păşind calm în salon. Cucoanele aflate în vizită, speriate, au luat-o la fugă. Doamna Ionescu şi-a păstrat prezenţa de spirit, a luat ursul de zgardă, a chemat îngrijitorul şi i-a dat porunca strictă să nu-l mai lase liber. Crescând, Bruin a ajuns dificil de îngrijit şi a fost donat la grădina zoologică din Sinaia, ce funcționa atunci pe lângă mănăstire.
Animalul preferat agreat doar de stăpâna casei era maimuţa Armina. De obicei era închisă într-o cuşcă solidă, deoarece accesele ei de furie erau violente. „Când rupea gratiile, fugea, se căţăra prin copacii, mai ales ai caselor învecinate, şi era greu de convins să se întoarcă. Nu se putea atinge cineva de ea. Scuipa, zgâria, se strâmba la toată lumea. Poliţistul care patrula pe stradă o cunoştea pe Armina. Era amuzant să vezi cum răspundea maimuţa la alinturile lui şi cum se întorcea poliţistul Gheorghe triumfător la doamna Ionescu cu maimuţa confortabil ghemuită la pieptul lui. Mândru de prietenia cu maimuţa, polițistul făcea des poze cu ea.”
Un deces ciudat și funeralii regești
Căsnicia soților Ionescu a durat 35 de ani, până când Bessie a decedat, în aprilie 1918, la 60 de ani, în urma unui stupid accident de călărie pe Rotten Row, în Hide Park. În urma decesului soției sale, avocatul s-a recăsătorit cu Adina Cordescu, născută Olmazu, cu 33 de ani mai tânără decât el. Se șoptea că se știau de mult, că fusese o relație secretă chiar din timpul refugiului la Iași, în timpul Primului Război Mondial. Căsnicia a durat câțiva ani. Take, plecând într-o vacanță, la Roma, moare în urma febrei tifoide contactată în urma consumării unor stridii. Nicolae Iorga, în autobiografia sa „Orizonturile mele. O viaţă de om. Aşa cum a fost”, declară: „Înmormântarea a fost mai strălucită ca cea a regelui Carol I care, în repetate rânduri, a spus-o: Take Ionescu este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele.
Adina Take Ionescu a rămas unica moștenitoare a celui care și-a lăsat prin testament averea și casele Academiei Române, testament care a fost dat dispărut. Celei de-a doua soții i-au rămas în grijă doar cele două morminte: cel din curtea mănăstirii Sinaia, unde a fost îngropat soțul său, și mormântul primei soții care a fost îngropată în Anglia, pentru care plătea o taxă în multe lire. A fost doamna de onoare a Reginei Maria, s-a recăsătorit și a trăit mult.
Astăzi o stradă din centrul Bucureștiului, din zona Romană, aproape de Piața Amzei, poartă numele ilustrului avocat Take Ionescu. Strada o găsiți ușor dacă luați ca reper frumoasa casă boierească unde funcționează sediul central al bibliotecii publice, cu multe filiale răspândite în toate cartierele bucureștene. (Surse: Maude Rea Parkinson, „20 de ani în România”, Editura Humanitas; J. Valjan, „Cu glasul timpului”, Editura Eminescu)
Take Ionescu a iubit toată viața: femeile, animalele, avocatura și partidul. Povestea lui de dragoste romantică a început într-un tren. Era student la Facultatea de Drept, începea anul universitar și călătorea spre Paris. În compartimentul său din Orient Expres a intrat o blondă cu ochi albaştri. Tânăra englezoaică se numea Elisabeth Richards.
Foto: Wikipedia
