Povestea neștiută a lui Magheru, bulevardul haiducului ajuns general
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-nestiuta-a-lui-magheru-bulevardul-haiducului-ajuns-general/

Ziarul Metropolis demarează o campanie editorială care va scoate la lumină poveştile necunoscute ale străzilor din Bucureşti şi secretele lor. Unele niciodată cunoscute, altele uitate, istoriile lor merită redescoperite.

Un articol de Monica Andronescu|17 ianuarie 2016

POVEȘTILE STRĂZILOR DIN BUCUREȘTI În acel început de aprilie al anului 1804, în zorii altui secol, când îl aducea pe lume pe cel de-al doilea băiat al familiei, și-i dădea numele Gheorghe, într-un sătuc din Gorj, numit Bârzeiu de Gilort, preoteasa Bălașa nici nu visa că peste 200 de ani, în capitala României, numele familiei ei va fi în fiecare zi pe buzele a zeci, sute, mii de oameni.

Din căsuța parohială a familiei preotului Ion, în care a adus pe lume opt copii, nu avea cum să-și imagineze că istoria României se va lega strâns de unul dintre fiii ei și că acesta, azi uitat și pierdut în negura timpului, va da numele poate celui mai circulat bulevard al Bucureștiului de la începutul secolui 21.

În ziua aceea rece de 8 aprilie, într-o cămăruță austeră din curtea bisericii, într-o familie cu rădăcini bine înfipte în istorie, ale cărei urme pot fi găsite încă din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Magheru se năștea ca cel de-al doilea fiu al lui Ion și al Bălașei. Lui i-au urmat șase surori: Zamfira, Ilinca, Bălașa, Smaranda, Maria și Stana.

Așadar, o casă mică, în care greutățile au apărut foarte devreme, pentru că tatăl lor, popa Ion, moare de tânăr, lăsându-și soția să crească singură opt copii, ultima dintre fetițe fiind foarte mică la momentul morții tatălui. De altfel, și Gheorghe avea atunci doar câțiva ani, dar era deja matur… Încă înainte ca asupra lor să cadă durerea morții tatălui, băiețelul Gheorghe a trebuit să plece cu familia în pribegie, căci într-un august torid din primii ani ai copilăriei lui, turcii, sub comanda lui aga Bechir, au prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost apoi prinși și omorâți de haiduci, printre ei aflându-se chiar tatăl și fratele lui mai mare.

Robin Hood se face ministru de finanțe

La nici 16 ani, intrat în ceata de haiduci în care era și fratele lui, tânărul Gheorghe Magheru deja devine vestit atunci când luptă împotriva turcilor, iar la nici 20 de ani, în 1821, ajunge comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu, căruia i se alătură cu grupul lui de panduri. Cam tot pe-atunci, pe la vârsta de 19 ani, familia i-a hotărât căsătoria cu Ancuța, fiica clucerului Hagi Gheorghe Pleșoian, cea care i-a fost prima soție. Cât de multă iubire a existat între ei e o altă poveste…

Ceva mai târziu, peste câțiva ani, în timpul războiului turco-prusac, același Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru fapte extraordinare de vitejie și e decorat de țarul Rusiei cu Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler, primind o sabie de onoare. Dar, deși contribuția lui în timpul bătăliei de la Șișești a fost esențială, el salvând, se pare, orașele Târgu Jiu și Craiova, pentru tânărul Gheorghe începea atunci un conflict care nu se va stinge până la moarte și avea să-l țină departe de armată până la 1848, cu Ion Solomon, un alt căpitan de panduri.

Episodul nu este întâmplător în biografia lui, pentru că Magheru a ieșit din armata română ca să nu fie sub ordinele lui Solomon. Conflictul se va reaprinde, ca într-un roman de aventuri, la 1848, când cei doi se vor afla pe poziții diferite: Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii revoluţiei, în timp ce Ion Solomon va fi unul din conducătorii contrarevoluţiei.

Destinul zbuciumat avea să-l poarte apoi pe Gheorghe Magheru spre cele mai importante momente din istoria României, concentrate în acea perioadă, devenind ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească.

„Mă simt ferice de a muri pentru țara mea”

Haiduc cunoscut din zona Băileștiului, cu o viață mai ceva ca a lui Robin Hood, Gheorghe Magheru a străbătut treptele puterii una câte una, mergând de pe drumurile codrilor, până în cămările de taină ale Revoluției de la 1848, devenind unul dintre principalii susținători ai lui Avram Iancu. Alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu, a intrat în Societatea secretă masonă Frăția. Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, la acel moment sub conducerea lui.

gheorghe magheru1848 nu este un an zbuciumat numai în această parte a lumii. După ce a luat parte împreună cu Bălcescu la formarea guvernului revoluționar, înlăturat apoi de la putere, Gheorghe Magheru nu a renunțat la luptă, refuzând înfrângerea și declarând cu emfază: „Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”. Acesta este și anul celei de-a doua căsătorii, când a legitimat legătura cu Maria Caramalău, o legătură romantică, în vreme de război, într-un București în care tinerii revoluționari iubeau ca în romanele franțuzești…

În luna octombrie Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Trieste și în cele din urmă la Viena, de unde a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor. S-a întors Țara Românească în august 1857, iar în decembrie a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. Apoi a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, dar și-a continuat activitatea politică și după abdicarea lui Cuza. Pe 23 martie 1880, a murit la București, într-o zi de primăvară care semăna cu cea în care venise pe lume în urmă cu opt decenii, în încăperea aceea de la fereastra căreia se vedeau biserica și turlele ei.

Între ieri și azi…

La aproape șaptezeci de ani de la dispariția lui, în 1948, într-o Românie intrată deja sub o altă zodie, într-un București în care farmecul Micului Paris începea să apună, unul dintre cele mai importante bulevarde construite la începutul secolului 20, ca să dubleze Calea Victoriei, și care a purtat inițial numele lui Take Ionescu, avea să fie redenumit cu numele lui. De la Piața Romană și până la intersecția cu strada C.A. Rosetti, bulevardul devenit cea mai cunoscută arteră modernă a Bucureștiului a primit numele generalului Gheorghe Magheru. Aflată cam pe locul unde se află astăzi gura de metrou de la Piața Romană, statuia lui Take Ionescu a fost distrusă de comuniști, așadar vechile urme au fost șterse și numele lui Magheru a fost lipit peste.

Înapoi în timp… Arhitecți renumiți au construit clădiri importante pe acest bulevard, care astăzi se pregătește să se tranforme într-o fantomă. La acest început de an, cele mai multe dintre ele, cele care au scăpat de-a lungul timpului fie de cutremure – cel din 1977 a fost devastator și necruțător cu istoria locului–, fie de demolările comuniste – cazul Muzeului Anastasie Simu din zona unde se află acum clădirea fostului magazin Eva –, sunt în pericol să se închidă, toate, pentru că prezintă risc seismic ridicat.

Câteva dintre construcțiile însemnate de pe Magheru, borne în timp… Blocul ARO, imobilul care a reprezentat un fel de punct de plecare al modernismului românesc, clădit la sfârșitul anilor ’20 la intersecția dintre Pictor Verona și Magheru, vizavi de Casa lui D.A. Sturdza, care azi găzduiește Librăria Cărturești. Pe lângă apartamente, clădirea avea la bază un cinematograf – Patria –, construit ceva mai târziu, la începutul anilor ’30. De asemenea, hotelul Ambasador și hotelul Lido, amblele proiectate de arhitecți celebri, precum și, „Ciclop”- cel mai mare garaj pe mai multe nivele al timpului, păstrând în el povești și secrete din perioada interbelică, în care automobilul începea să fie la mare modă. Și, nu în ultimul rând, celebra clădire în care se află Teatrul Nottara, construită de inginerul Ciulley, tatăl cunoscutului regizor Liviu Ciulei…

Suprapus peste vechea poveste a bulevardului interbelic Take Ionescu, Bulevardul Magheru și-a început propria poveste într-o lume nouă, în care rochiile de stambă ieftină începeau să ia locul eleganței de altădată, sub noul soare proletar… Comuniștii i-au considerat numele mai potrivit și i-au dat o existență nouă. Astăzi, la începutul unui nou mileniu, numele generalului Magheru este mult mai cunoscut decât povestea vieții lui.

FOTO: rezistenta.net



08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.