Povestea străzii Grădina cu Cai dintr-un București de altădată
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-strazii-gradina-cu-cai-dintr-un-bucuresti-de-altadata/

Străduţa din zona Pieţei Kogălniceanu, botezată Grădina cu Cai, păstrează prin numele ei amintirea unei vechi grădini şi e povestea unei lumi dintr-un Bucureşti de secol al XVIII-lea.

Un articol de Monica Andrei|10 Septembrie 2017

În vremea când Bucureștiul era o „savană de grădini”, cum îl numește Simona Lahovary în cartea despre București a lui Paul Morand, iar Podul Mogoșaiei, adică Calea Victoriei de astăzi, strada principală ce tăia orașul, cu mult înainte de 1900, în zona Pieței Kogălniceanu din Bucureștiul de astăzi se afla Livada Domnească, unde caii domnitorului erau scoși la iarbă verde după sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Locul numit apoi Grădina cu Cai, și-a primit numele în urma unor întâmplări povestite de către toți călătorii străini care au vizitat orașul, în vremea când era un Mic Paris.

Înainte de 1850 și niște ani după, Grădina cu Cai a fost una dintre vechile grădini bucureștene celebre și destul de frecventate de către protipendadă, pe care George Potra ne-o descrie în istoria lui despre oraș ca fiind „situată în dreapta râului Dâmboviţa, de-o parte şi alta a străzii cu acelaşi nume, cuprinsă între Piața Kogălniceanu şi Bulevardul Elisabeta”, dar care s-a desființat înainte de 1900. De la călătorul străin, medicul militar W. Derblich aflăm că era situată între Grădina Castrişoaia care devine la un moment dat Grădina Warrenberg, ce se transformă în Grădina lui Alecu Mimi.

Se spunea, cu mult înainte de 1850, că locul acela era un colț de luncă cu nuci falnici unde italianul Carol Serie își instalase un circ. Un carusel se rotea, iar polonezul Dunski își dresa caii amazoanelor care frecventau și grădina alăturată, Alecu Mimi, a prostituatelor. Până să denumească o stradă, în acel loc apare vestita grădină, iar despre loc George Potra scria: „(…) Bucureştenii veneau să vadă circul italianului Carol şi felul cum îşi dresa caii polonezul Dunski. Reprezentaţiile cu cai erau interesante şi mult apreciate de locuitori”.

Despre carusel, Ulysse de Marsillac, francezul care a părăsit pentru totdeauna Franța natală și s-a stabilit în București, unde a fondat publicațiile Voix de la Roumanie” , Le Moniteur Roumain” și „Journal de Bucarest”, scrie în cartea sa despre București că un francez a cheltuit cândva foarte mulți bani pentru a atrage publicul acolo.Și-a alcătuit o trupă de cântăreți și cântărețe și un mic corp de balet. Toată lumea venea la seratele sale, lumea cea mai aleasă. Cu toate acestea rezultatele pecuniare au fost slabe”. Lumea venea pentru că francezul avusese ideea de a clădi în grădină foișorul cu niște cai din lemn care se roteau în jurul lui. Era locul cel mai căutat vara, căci Dâmbovița făcea acolo un ostrov, iar N. Feldman antreprenorul Sălii Slătineanu, a înconjurat grădina cu un gard înalt din scânduri, a trasat alei și a pus mese sub coroanele generoase ale copacilor, pentru ca lumea să poată vedea spectacolele de circ, să bea vin și să mănânce.

Între 1847-1848 a cântat în grădină una dintre cele mai frumoase cântăreţe de epocă, Frusinica Băl Ceurescu, care făcea parte din trupa lui Costache Caragiale. Aici a jucat și trupa de teatru a lui Fany Tardini, unde era sufleur Mihai Eminescu. Cu mare succes la public, seară de seară trupa obținea bisuri și ovații.

În 1850, două trupe își prezintă spectacolele, una cu repertoriu de piese de teatru românești cealaltă cu piese de teatru nemțești. Tot atunci, o trupă a lui Georgescu Carussy și cealaltă a lui Ion Tănăsescu au prezentat spectacolele în limba română: „La noroc”, „Avocatul dracului”, „Doi morți vii”, „Fata cojocarului”, „Romeo”, „Evreul rătăcitor”.

Faima grădinii crește, lumea elegantă se adună, antreprenorului îi vine ideea să ridice o scenă din scânduri groase, își face reclamă în gazeta lui Carcalechi, pentru „distracțiunile” pe care le oferea la „prețuri cuviincioase”, aduce vinuri franțuzești, diversifică meniul, angajează personal. Între timp au fost improvizate un fel de dușuri. Baia costa 2 sfanți de persoană și 6 sfanți pentru baia mare de două persoane. În zilele de vară, pentru că exact în acel loc Dâmbovița cotea și era un ostrov, între 1860-1865, copii boierilor școliți la Paris făceau baie mai mult îmbrăcați, alături de caii și câini ce nimereau pe acolo, deoarece costumul de baie nu se inventase.

„Teatrul Fontin înființă aici un adevărat Tivoli”, scria Nicolae Iorga într-o gazetă a vremii, „(…) și faima i se întinsese printre petrecăreții mai cu chef. Veneau acum la Grădina cu Cai boiernași cu haine nemțești și gusturi franțuzești; negustorime cu ifose de tejghea ghiftuită și ghete cu scârț, ca să-și mai subțieze consoartele și madmazele; moftangii cu jachetă lungă și pantaloni neglijé și elegantele în crinoline, de la vieneza Amalia Eckerbach ori de la autohtona Moazel Maria, toate cu horbotă de coafuri gurguiate și înfoiate de la Madame Wagner aus Wien. Împrăștiau în jur suave parfumuri franțuzești, de la Marcovicioaia din Pasaj, și priviri misterioase, strecurate prin voalete subțiri ca firul de păianjen, cum nu se găseau decât la Magasin Anglais”.

În același timp, seara aveau loc și spectacole de teatru. Pe „sțenă” se jucau comedii decoltate franțuzești”, despre care pomenește Derblich, călătorul german, în memoriile sale. Povesteşte cum o trupă franceză „şi-a aşezat cortul şi când era frumos aveau loc farse şi se ziceau proverbe, în care bunul gust, buna cuviinţă şi moralitatea erau călcate în picioare, dar erau gustate cu plăcere de către public”.

Viitorul actor Ştefan Iulian, care fiind elev în clasa a -V-a a Liceului „Matei Basarab”, într-o seară a debutat pe scena acestei grădini: „Tremuram de frică. Când am intrat în scenă mi s-a părut că văd 36 de mii de lumânări. Un tremur mă zguduia din cap până în picioare. Îmi era cald. Camarazii mei, numeroşi în sală, mă încurajară atât de bine încât am ieşit cu faţa curată. Comitetul mi-a dat atunci o gratificaţie: 4 galbeni sau 72 lei”. După niște ani, actorul Ştefan Iulian a interpretat roluri în operetele: „Boccacio,” „Voievodul Ţiganilor”, precum şi în spectacolele de teatru „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

La ceas de seară și lună pe cer, cânta în grădină Anton Pann, c-o voce de bariton cum n-a mai cunoscut Bucureștii acelor vremuri, acompaniat de taraful lăutarilor de la Cafeneaua lui Panait din mahalaua Scaune”. Oftau adânc cucoanele când auzeau glasul lui Petrache Nănescu, alt lăutar în acea vreme celebru.

În 1861, alte două trupe una a lui Georgescu Carussy, cealaltă a lui Ion Tănăsescu, prezintă în grădină un repertoriu format din spectacole cu piese românești. În același timp, negustorii care-și schimbaseră giubeaua vărgată” cu „gerocul nemțesc” dansează vals și polcă în grădină.

Pe la 1864, D. Bolintineanu publică în ziarul „Dâmbovița” fragmente dintr-un roman neterminat, astăzi uitat, de unde aflăm, că lumea elegantă a orașului se îndrepta spre această grădină, în special seara, când „grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu frace civite, cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vârf, cu ciuboțele ascuțite, cu pantaloni strâmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte grămezi de dame, cu pălării largi cât lipanurile cele bătrâne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu Cai, înotând în pulberea ce trăsurile o lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea din urmă. Această lume era în trăsuri elegante, având pe feciori înapoi, în picioare, și ținându-se de niște ciucuri mari de mătase, lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri pline de cavaleri și dame urmau curentul general către Grădina cu Cai. Lumea din toate clasele, din toate culorile, circula pe aleea ce mare, unii după alții, cătându-se unii pe alții, sau mai bine zis cătând unii la veșmintele celorlalți. O bandă de muzică instrumentală executa, destul de fals, niște arii. În lumea de pe alee se auzea o muzică surdă, unii se preumblau, alții se conversau. Pe ici-pe acolo, se auzeau idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decât cele ce ei ar fi voit să zică, dar care, între ei, le înțelegeau. Unul calcă pe picior pe altul și-i cere pardon, celălalt răspunde cu mersi. O damă zice unuia bonjur, domnul!, domnul răspunde bonjur cheramo!”.

Orfan, aflat în grija unui unchi, marele actor C.I. Nottara încheie un angajament în 1875 și joacă zece zile în această grădină. Era prea tânăr ca să se poată înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, la secția actorie, lucru despre care își va aminti, într-un interviu dat unei reviste: „Am jucat la Grădina cu Cai, Stabilimentul lui Paţac, pe bulevardul Elisabeta. Era acolo o grădină cu o scenă mică şi mai cânta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Noi, băieţii, de liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă.” În amintirile sale scrise mult mai târziu nu uită să pomenească cu bucurie că fusese prima dată când jucase teatru, în această grădină, apoi a fost angajat. “Era o vastă grădină de vară cu o scenă. Ne-am prezentat cinci-șase dintre noi la Patzak, proprietarul. L-am ademenit să ne angajeze și ne-a angajat. Asta era în vacanța de vară; știu că printre noi era și Catapol, fostul societar al Teatrului Național, dar el n-a vrut să joace, noi repetam și el își petrecea vremea, până isprăveam repetiția, cântând la un pian hodorogit care se afla în salonul de iarnă. Angajamentul n-a ținut mult la Patzak, vreo zece zile; apoi ne-am mutat cu teatrul nostru la o grădină pe Calea Văcărești”.

Prin 1877, Ioan Slavici, care lucra alături de Mihai Eminescu și I. L. Caragiale în redacția ziarului „Timpul”, relata într-un articol: „Calea nu e tocmai netedă, din bolovani în bolovani sosirăm în câteva minute la o casă ridicată, care se zice că ar fi un loc primejdios în vreme de alegeri. De aici cotirăm la stânga. Intrând în această uliță, care se numește Grădina cu Cai, numaidecât ni se arată deasupra unei părți din față o lungă tablă, pe care citim, scris cu litere roșii, galbene și albastre: Antica și renumita grădină cu cai iarăși a reînviat, unde paște calul banului Mărăcine Dumitru Teodor. Pentru ca nu cumva lumea să creadă că firma trebuia să fie luată în sensul ei literar, dedesubt e zugrăvit un cal țeapăn, înaintea calului scara din grajd încărcată cu fân, dedesubtul calului trei bile acoperite cu două cheuri puse în cruci, la dreapta bere și cârnați, iar la stânga un sifon și un pahar cu vin”.

Dâmbovița a săpat în mal, apoi și-a modificat cursul, iar în 1882 primăria a hotărât trasarea bulevardului cu nume de regină. A dispărut grădina cu lumea ei de odinioară rămânând doar strada Grădina cu Cai care a fost pavată cu piatră, în 1892 de către antreprenorul I. Băldăneanu. Strada cu nume ciudat, pentru că întuneca strălucirea bulevardului care ducea spre Cotroceni, a fost denumită Pompiliu Eliade”, în 1915, c-așa a vrut o comisie din primărie. Faima grădinii fusese așa mare, încât plângerile au devenit și mai multe pe masa funcționarilor din primărie, încât, prin Decizia nr. 36 din 2 februarie 1920, strada a recăpătat numele inițial.

Grădina cu tot farmecul ei a rămas undeva în timp, prin memoriile călătorilor străini care au vizitat Bucureștiul și țara, prin hărți, cărți și fotografii vechi, dar strada din zona pieței Mihail Kogălniceanu îi poartă numele și azi. (George Potra, Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică; Ulysse de Marsillac „Bucureștiul în veacul al XIX-lea”; I.C. Nottara, Amintiri”, Editura pentru Literatură și Artă, 1960)

Se spunea, cu mult înainte de 1850, că locul acela era un colț de luncă cu nuci falnici unde italianul Carol Serie își instalase un circ.



20
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aproape necunoscut marelui public, Constantin Brăiloiu (1893-1958) a avut șansa unei pregătiri excepționale și apoi, după al Doilea Război Mondial, pe cea a activității în străinătate. A rezultat o carieră plină de realizări în care beneficiari sunt deopotrivă specialiștii din România și cei din Europa.

07
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Talent? Har? Inițiere? De mai bine de o sută de ani, critici de artă (și nu numai) din lumea întreagă privesc, discută, comentează opera celui care avea să promoveze esența simbolică a formei, ca manifestare artistică definitorie pentru secolul XX: Constantin Brâncuși (1876-1957).

02
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Fiecare profesie își are reprezentanți memorabili. În cazul diplomației românești, pentru secolul al XX-lea, fără discuție, numele lui Nicolae Titulescu (1882-1941) constituie aproape definiția ei.

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Așa l-a caracterizat un exeget pe cel născut în 1896 la Slatina și mort în exil la Madrid în 1961. Viața lui rămâne o pildă de felul cum se formau odinioară intelectualii în spațiul românesc, unde înzestrarea personală era susținută de instituțiile statului, unde afirmarea se făcea pe temeiul valorii personale. În plus, ca mulți alții, A.B. a rămas, după Al Doilea Război Mondial, în străinătate și datorită unui serios bagaj intelectual a reușit să se impună în cultura țării gazdă (păstrându-și însă până la moarte cetățenia română).

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică și celor siliți să se refugieze în afara țării. E și cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

28
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când diplomația românească a beneficiat de prezența unor profesioniști desăvârșiți, erudiți de proeminență europeană. Constantin Karadja provenea din familia domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Karadja. Tatăl său, Ioan, diplomat de carieră, s-a aflat în serviciul Porții Otomane, în primul rând în țările nordice. Acolo și-a cunoscut și soția, pe suedeza Marie Louise Smith.

18
/10
/17

Personalități din lumea culturală românească au transmis mesaje emoționante la moartea actriței Olga Tudorache,. "Doamna Olga, ... Vă iubesc. Mulțumesc. Dumnezeu să vă țină sufletul în palma Lui!", a scris Oana Pellea pe pagina sa de facebook. "În semn de omagiu, Sala Mare a Teatrului Metropolis se va numi Sala Olga Tudorache”, a anunțat, la rândul său, directorul acestei instituții, George Ivașcu.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta a fost eticheta scriitorului Petru Dumitriu, talent incontestabil dar de o moralitate mai mult decât discutabilă. A profitat din plin de statutul de scriitor la modă, redactor șef, director de editură și n-a ezitat să scrie o carte care avea să-l compromită pentru totdeauna: Drum fără pulbere – elogiu al construcției canalului Dunăre-Marea Neagră, unde și-au găsit moartea sute de condamnați ai regimului comunist.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta e caracterizarea pertinentă făcută unui istoric cu destin tragic, Vlad Georgescu (1937-1988). Cercetător plin de har, acesta n-a rezistat ofertelor Securității; a acceptat colaborarea care a echivalat cu mai multe călătorii în America, Grecia, Germania, Austria, Franța.

01
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Istoria noastră e destul de plină de lucruri întunecate. Printre ele, sistemul concentraționar – unul dintre cele mai cumplite din lagărul socialist. Fără a căuta explicații de ce a fost așa, numeroasele mărturii publicate după revoluție dau măsura acestei cumplite experiențe îndurate de zeci de mii de români. Ele nu pot fi clasificate, nici stabili o ordine a valorii, a interesului lor. Fiecare trăire îngrozitoare de acest fel rămâne unică.

Page 1 of 2512345...1020...Last »