Povestea unui geniu. Michael Chekhov
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-unui-geniu-michael-chekhov/

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puţine lucruri păreau să-i prevestească uriaşul şi, în acelaşi timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

Un articol de Monica Andronescu|11 august 2021

Cel cunoscut astăzi în istoria teatrului și a cinematografiei drept Michael Chekhov a venit pe lume într-o familie din clasa de mijloc, mama lui fiind o evreică pe nume Natalia Golden, a doua soție a tatălui său.

Dacă Anton Cehov glumea sau nu atunci când spunea despre nepotul lui de patru ani că „e un mare talent în devenire” nu se poate ști. Însă felul cum au evoluat lucrurile în existența lui arată că Cehov a avut spirit de clarvăzător… Băiețelul pe nume Mihail Alexandrovici avea să se înscrie la Școala de Teatru Suvorin pe care o va absolvi cu brio. Atunci începea cariera lui în teatru, despre care, la acel moment, în 1911, nu avea de unde să știe că-l va purta până dincolo de ocean, în exil, unde avea să devină una dintre vedetele Hollywoodului și profesorul preferat al vedetelor de acolo.

1911 a fost anul în care a fost admis de Stanislavski la Teatrul de Artă din Moscova, unde a început să lucreze cu el și să-i învețe metoda, alături de alte figuri strălucite ale momentului. N-a trecut mult și Stanislavski avea să îl considere cel mai bun dintre elevii lui, rămânând celebre cuvintele pe care i le-a spus la un moment dat lui Gordon Craig, că, dacă vrea să-i înțeleagă pe deplin metoda, atunci trebuie să-l vadă jucând pe elevul lui, Mihail… De altfel, cei doi au devenit foarte buni prieteni, Stanislavski considerându-l un actor de geniu, studiile lor aprofundate cu „memoria afectivă” conducându-l pe Mihail prin tenebre care s-au sfârșit chiar cu o cădere nervoasă. Ceea ce l-a făcut pe Stanislavski să vadă limitele sistemului său.

În 1913 și-a început cariera în cinema, a jucat în câteva filme mute rusești și s-a căsătorit. Numai că în 1917, în timpul Revoluției din Rusia, soția lui, Olga, l-a părăsit, aruncându-l astfel într-o depresie din care nu avea să-și revină de fapt niciodată. Până în 1955, când a murit, la sfârșit de septembrie, avea să fie alcoolic și depresiv. Pe cât de scurtă, pe atât de tulburată, povestea lor de dragoste a început în primii ani petrecuți la Teatrul de Artă din Moscova, ea fiind una dintre actrițele vedetă ale momentului, care, ceva mai târziu, mutată în Germania cu al doilea soț, avea să fie admirată de… Hitler.

Tot în perioada în care l-a părăsit Olga și după Revoluția din Octombrie, Mihail s-a îndepărtat și de Stanislavski și de sistemului lui, iar acesta din urmă nu l-a iertat, considerându-i gestul o formă de trădare. Mihail, care va deveni nu peste multă vreme Michael, își dezvolta deja propriul sistem, pe care l-a aplicat mai târziu și care a influențat toată lumea de la Hollywood. Sistem care însă nu i-a adus consacrarea pe care i-ar fi putut-o aduce decât parțial.

Crescut în teatrul lui Stanislavski, Cehov, Vahtangov și Meyerhold, Michael și-a creat o tehnică nouă, psihofizică, pornind tocmai de la sistemul stanislavskian, dar ducându-l mai departe și încercând să-i descopere limitele și să le depășească, coroborând corpul, imaginația și intelectul. Numai că producțiile și gândirea lui erau mult prea „reacționare” pentru Rusia acelei perioade, iar regimul sovietic le-a catalogat drept „dușmănoase”, concediindu-l. Așadar, la sfârșitul anilor ’20 a părăsit Rusia pentru a nu se mai întoarce niciodată. Câțiva ani i-a petrecut în Europa, în diverse țări, în Germania jucând în filme alături de fosta soție. A predat actoria în mai multe țări din Europa, printre care Franța, Austria și Anglia, iar apoi a emigrat în Statele Unite, unde și-a deschis propria școală și a pus în scenă o dramatizare de mare succes după „Demonii” lui Dostoievski, pe Broadway.

Tehnica lui, în continuare folosită, se bazează pe o abordare care ține total de imaginație, în așa fel încât actorul să experimenteze adevărul clipei. Este vorba despre așa-numita „individualitate creativă”, care nu e direct legată de personalitatea lui. Această individualitate creativă îi permite actorului să folosească părți din subconștient unde există imagini arhetipale și universale.

„Tot ceea ce trăiești sau experimentezi în viață, tot ceea ce vezi sau gândești, tot ce te bucură sau te face nefericit, toate regretele și toate bucuriile, tot ce iubești sau urăști, tot ce eviți sau toate lucrurile spre care tinzi, toate realizările și toate eșecurile, tot ceea ce aduci cu tine pe lume la naștere – temperament, înclinații, talente, toate fac parte din acea zonă a ființei tale așa numită adâncimile subconștientului. Uitate de tine sau niciodată cunoscute ție, toate trec printr-un proces de purificare. Și devin sentimente. Transformate și curățite, ele devin părți ale materialului din care Individualitatea ta creează psihologia, „sufletul” iluzoriu al personajului”. Așa s-ar rezuma teoria lui Michael Chekhov, cel care, în 1945, a primit o nominalizare a Academiei Americane de Film pentru rol secundar, în filmul „Fascinație”, al lui Alfred Hitchcock, de altfel cel mai cunoscut rol al său.

Cu doi ani înainte de moarte, în 1953, a publicat o carte despre metoda lui, „To the Actor”, cu o prefață de Yul Brynner, care, de altfel, i-a fost elev, alături de alte vedete de la Hollywood, printre care Marilyn Monroe, Ingrid Bergman, Anthony Quinn, Gregory Peck, Gary Cooper sau Clint Eastwood.

Rămâne emoționantă întâlnirea de la sfârșitul vieții, în însorita Californie, cu fiica lui, Ada, devenită și ea actriță. Fiica iubirii lui de câțiva ani cu Olga, dintr-o Rusie care i-a rămas departe…



13
/01
/22

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Teatrul de Comedie, vă invită sâmbătă 15 ianuarie 2022, la o vizită în regim gratuit a expoziției de bază din Strada Nicolae Crețulescu 8, precum și a celor cinci case memoriale ale MNLR, care au aparținut scriitorilor Anton Pann, Tudor Arghezi, George Bacovia, Liviu Rebreanu și Ion Minulescu.

12
/01
/22

Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC) marchează Ziua Culturii Naționale de anul acesta cu evenimentul de lansare a publicației Atlasul Culturii. Așezămintele culturale în spațiul rural, care va avea loc vineri, 14 ianuarie 2022, ora 12:00, în Atriumul Bibliotecii Naționale a României. Lansarea va fi transmisă și în regim live, pe pagina de Facebook a INCFC.

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.