Poveștile unui pod nesfârșit
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestile-unui-pod-nesfarsit/

A fost odată ca niciodată un pod. Undeva, pe continentul nostru zbuciumat, unde oamenii ar fi trăit nezbuciumaţi, dacă i-ar fi lăsat sufletele lor de oameni.

Un articol de Dana Ionescu|15 august 2021

Dar ele nu și nu. Ele vor, se știe de când lumea și pământul, ca lucrurile să fie ca ele, ca totul să fie așa cum își închipuie ele.

Îl vedeți aici așa cum ar să fi arătat el pe la 1900, după multe războaie și gâlcevi, după ce a văzut conflicte sângeroase, amoruri disperate și vieți care-și caută locul în lume. E un pod străbătut zi și noapte, secole întregi, de tot soiul de oameni și, mai ales, de soldați, un pod amenințat, ca și sufletele care îl traversează neîncetat în diverse epoci, pe scurt, un pod care a văzut mult. La început de secol XX, cum îl arată fotografia, el este deja într-o nouă eră: stăpânul lui este acum Imperiul Austro-Ungar, care înlocuiește „dulcea tihnă din vremea turcilor” cu o ordine pragmatică. „Într-adevăr”, aflăm pe la jumătatea poveștii, „orășelul își schimba repede înfățișarea, fiindcă străinii doborau copacii, îi sădeau rar, în alte locuri, dregeau drumurile, întocmeau altele noi, săpau șanțuri, ridicau clădiri publice (…). Bătrânii din oraș nu se puteau obișnui și nu mai conteneau cu mirarea. Și tocmai când își închipuiau că avântul de neînțeles se apropie de sfârșit, străinii începeau o nouă lucrare și mai ciudată (…) Dar nevoia încetată a străinilor de a tot face și desface, de-a tot săpa și zidi, de-a întocmi și de-a schimba, dorința lor neîncetată de a preîntâmpina acțiunea forțelor naturii, de-a scăpa sau de a se feri de ele, asta nimeni de-aici n-o înțelegea nici în ruptul capului și nu știa s-o prețuiască. Dimpotrivă, toți vișegrădenii, și mai cu seamă bătrânii, o socoteau drept ceva nesănătos și vedeau în ea un semn rău prevestitor. Orașul, după a lor părere, trebuia să păstreze neschimbată înfățișarea tuturor orășelelor orientale: ce se strică să se dreagă, ce se prăbușește să se sprijine; dar înainte și în afară de asta, nimeni, fără să fie silit, și cu planuri sau cu tot soiul de întocmeli, să nu înceapă lucrări, să nu se atingă de temeliile clădirilor și nici să schimbe înfățișarea pe care Dumnezeu o lăsase orășelului.”

Podul din Vișegrad, martor mut, a văzut și a auzit multe. Acum așteaptă răbdător și un film care să-i spună povestea. Reconstruit după Primul Război Mondial, integrat în patrimoniul UNESCO, găzduiește în apropiere un decor de film inițiat de regizorul sârb Emir Kusturica pentru o ecranizare a romanului „E un pod pe Drina…” de Ivo Andrić.

Republicată recent la Polirom în două ediții, în traducerea semnată de Gellu Naum și Ioana G. Seber, cartea l-a făcut celebru pe scriitorul sârbo-croat, care s-a ales și cu un Nobel pentru Literatură în 1961. Meșterit „în dulcele stil clasic”, chiar molcom, în cuminte ordine cronologică, într-o vreme în care scriitorii erau seduși de experiment, romanul acesta ca o bijuterie etalează fără nicio ostentație vechea, irezistibila artă de a povesti, cu evidente ecouri orientale, și clasica ei abilitate ei de a le livra istoria cititorilor. Căci despre jocul acesta spectaculos dintre istorie și poveste este vorba și aici.

A fost odată un pod peste Drina, au fost odată oamenii care au trăit acolo și, ca toți oamenii, au pățit asta, și asta, și asta… Prin poveste scrie istoria acestui edificiu Ivo Andrić, care sigur nu are în România atâția cititori cât ar merita. În caz că nu ați citit  „Cronica din Taravik” sau „Povestea cu elefantul vizirului”, și ele reeditate recent la Polirom, puteți începe cu „E un pod pe Drina…”. E o ocazie foarte bună de a descoperi un scriitor din literaturile acelea „mici” demn de toată atenția. Dincolo de Nobelul lui, Ivo Andrić chiar este un povestitor dintre aceia care știu să ne țină aproape pe noi, cititorii. Fără artificii amețitoare, fără mecanisme alambicate. A fost odată un pod peste Drina și despre el ne povestește în așa fel încât să ne intereseze, brusc, povestea lui și să-i descoperim imediat largul orizont.

Acesta este, de fapt, povestea unor suflete, a unor popoare, a unor vremuri. „Poporul nu ține minte și nu povestește decât întâmplările pe care le poate înțelege și le poate preschimba în legendă. Toate celelalte se scurg pe lângă el, fără să lase urme adânci”, ne avertizează din capul locului romancierul, pe  deplin conștient că „poporul născocește și împrăștie repede povești, iar realitatea se amestecă și se înlănțuie ciudat de tare cu poveștile astea”.

A fost odată ca niciodată un mare vizir din Imperiul Otoman, care, ajuns cândva în Balcani, a dorit să înalțe un pod. Edificiul avea, ca în binecunoscutul mit regional, nevoie de o jertfă umană. La jumătatea secolului al XVI-lea, podul a fost gata, cu tot cu caravanseraiul lui. Și nici nu știți câte s-au întâmplat de atunci. Turci, sârbi, evrei, țigani etc. prind viață în cartea lui Andrić. Și, odată cu el, pătrundem și noi în prăvăliile lor, în viața lor diurnă și noctură, îi vedem mișcându-se ca într-un tablou de Brueghel în care se calcă pe picioare atâtea personaje, intrăm în visurile lor, în băcăniile lor, în bucătăriile lor. O lume pestriță gravitează în jurul podului – la unele pagini, ne amintim de culorile din romanele lui Orhan Pamuk, iar altele, cu ajutorul limbii „dulci” alese de traducători, ne trimit direct la cărțile uitate ale lui Mihail Sadoveanu. După ce etalează mitologia întemeierii, romancierul ne duce direct la horele turcilor în jurul cazanului cu halva, la o partidă de cărți pe viață și pe moarte, la povestea lui Bukus cel nătâng, căzut în patima jocului și plecat în lume, la obiceiurile lui Ali-hogea, la necazurilor ghiaurilor.

Melting pot-ul pe care îl pune în mișcare scriitorul etalează o mulțime de culori și în ele se amestecă amețitor poveștile, în timp ce podul, cu toată mitologia și simbolistica lui, rămâne la locul lui. Evident, liant între naționalități și confesiuni, între timpuri și locuri și, mai ales, între spirite, el asigură permanența ce nu îi este dată omului, ființă care adesea pleacă neștiută din lume, ca și cum n-ar fi fost. Contrastul subtil creat de scriitor între această permanență înnebunitoare și pestrița efemeritate înduioșătoare, desfășurată în cele câteva sute de pagini ale romanului, pune în lumină, aș zice, mai ales frumusețea trecerii omului și, paradoxal, substanța ei – fluidă și de o culoare schimbătoare. „Crugul lumii s-a scurs mai departe și generațiile de oameni s-au urmat una după alta, dar el a rămas același, ca și apa care îi trece pe sub arcade”, scrie Ivo Andrić. „A îmbătrânit, firește, dar pe o scară a timpului mai largă – depășind nu numai viața unui om, ci și durata unui șir întreg de generații –, așa că îmbătrânirea lui n-a putut fi văzută cu ochii. Viața podului, deși e muritoare, se aseamănă veșniciei, căci sfârșitul ei nu poate fi întrezărit.”

Întrezărit nu poate fi nici sfârșitul multor lucruri, cum ar fi arta de a povesti și atfel de a-i da viață eternă unui loc. N-o să vă spun aici povestea locului pe care Ivo Andrić, el însuși protagonistul unui destin plin, deloc plictisitor, îl face magic. N-o să vă spun aici mai mult despre spiritus loci, despre nostalgia originii și cum poate să se arate ea, despre mitul eternei reîntoarceri, despre forța creatoare și vindecătoare a gestului de a povesti. Despre ele toate și despre altele se pot scrie multe pornind de la „E un pod pe Drina…”, roman înțelept din tulburii ani ’60, nu roman istoric, ci, spuneam încă de la început, o poveste despre istorie în haine de roman, în care fiecare va găsi câte ceva: cititorul de plăcere va fi cel mai fericit, istoricul va avea prilej de grave meditații, iar antropologul și mai și. Trecerea, aș zice, oferă prilejul cel mai generos pentru reflecție: trecerea de la o epocă la alta, de la o gândire la alta, de la o viață la alta. Trecerea de la balcanism la ordinea austro-ungară (după ce și-au câștigat independența, Bosnia și Herțegovina au fost anexate în 1908 Imperiului Austro-Ungar) a lucrurilor reprezintă, de exemplu, una dintre evoluțiile amplu prezentate. Pagini foarte reușite îi prilejuiesc scriitorului recensământul, în treacăt fie spus, dar și apariția trenului, „mașinăria” suspectă.

Suspectă este mereu noutatea, știm, istoria o arată tot timpul. Suspectă este mereu alteritatea și poate că romanul este interesant de citit acum și din perspectiva aceasta. În mileniul în care se clamează toleranța înainte de toate, avem un roman din secolul XX care ne pune în față un model de coabitare ce ar putea dura. El însuși un copil al secolului, Ivo Andrić constituie un caz bun pentru analiză din punctul de vedere al recuperării și resemnificării valorilor. Acuzat de intelectualii musulmani din Bosnia că prin romanele sale ar fi creat o imagine neconformă cu adevărul istoric a stăpânirii otomane, scriitorul, cândva diplomat al regatului iugoslav, a fost „recuperat” de naționaliștii sârbi și prin „Andrićgrad”, orașul de mucava construit la Vișegrad de Kusturica pentru a spune pe ecran, cu mijloacele secolului XXI, povestea unui pod fără sfârșit și, deopotrivă, povestea fără sfârșit a unui pod.

17
/05
/20

Vă invităm să o descoperiți pe legendara Billie Holiday prin intermediul cărții „Lady Sings the Blues”, semnată de artistă alături de William Dufty și publicată recent și în limba română, la editura Nemira.

17
/05
/20

Acordînd un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cît se poate de firesc cu gîndul la teatru.

11
/05
/20

Proiectul „Dăruiește ziua ta”, încearcă să rescrie povestea din care facem cu toții parte. Mai mulţi scriitori s-au alăturat demersului și au împărtășit povești ce nu aveau mereu cel mai frumos final, dar și-au provocat cititorii să rescrie povestea și să transforme finalul într-unul fericit și plin de curaj.

11
/05
/20

Descoperiți noutățile Grupului Editorial ART, precum și bestseller-uri în ediții noi, atât pentru copii, cât și pentru adulți: cărți pentru copii de toate vârstele, romane grafice, ficțiune, nonficțiune și SF.

09
/05
/20

În această perioadă în care izolarea și nesiguranța domină Asociația Pro Valores, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Delirs.com, propun tinerilor talentați din întreaga țară un concurs de literatură care poartă numele prințesei Martha Bibescu.

28
/04
/20

În 2019, a apărut în traducere în limba română, la Editura RAO, o nouă ediție, „revăzută și actualizată”, a celebrei antologii „1001 de filme de văzut într-o viață”. Ce filme au ieșit din canon și ce titluri au devenit obligatorii în ultimii 15 ani?